Transformarea

Cati dintre noi nu au ajuns macar odata la fundul sacului?

In acel punct critic, de unde ca sa poti merge mai departe a trebuit sa stergi toul si sa o iei de la capat.

In acea clipa (cand esti terminat) incepi sa te vezi ca pe o cusca in care esti inchis si oricum si oricat ai incerca sa scapi, de unul singur ori gasindu-ti refugiul/salvarea in ceilalti (fie ca e o persoana draga, fie ca e un prieten sau cineva din familie, ori vreun specialist abilitat) nu ai facut altceva decat sa te inchizi mai tare.

Adevarul este ca singura metoda de a te elibera, e de a scapa cu totul de ea: sa fi capabil sa-i indentifici perimetrul, gratiile; ce reprezinta si cum ai ajuns in ea. E normal sa sti toate aceste detalii, doar tu singur ai construit-o.

Daca oamenii din jurul tau, cei de la care asteptai suport si alinare nu te ajuta cu nimic, ba mai mult iti distrug spiritul...de ce sa mai ai nevoie de ei? Parintii care se prefac ca te sustin, iubita care se preface ca te iubeste, prietenii care se prefac ca te inteleg. Curma-le suferinta, nu-i mai chinuii, sterge totul..asa cum am mai zis: e mai bine sa nu lasi nicio urma.

Nu e nebunie sa iti doresti sa o iei de la zero, daca ce ai sau ce faci nu te mai satisface.

Nebunie e sa fi nefericit, sa accepti starea ca atare si sa umbli ca si cand ai fi anesteziat la realitate, pas dupa pas; zi dupa zi. Nebunie e sa te prefaci ca toata aceasta nefericire e normala (ca asa cum sunt lucrurile acum asa ar trebui sa fie pentru tot restul vietii), sau sa te prefaci ca esti fericit. Sa dai cu piciorul la tot potentialul tau, la toata bucuria, la sentimente, la toata pasiunea pe care viata a scurs-o din tine zi de zi prin greutatiile la care ai fost supus.

Dar nu! Nu te lasa invins, ridica-te curajos si infasca de la ea tot ce ti-a luat.

Oare stie fiecare care-i e cusca?

Fapta buna si gandul rau

Ce ciudati suntem noi oamenii, sau poate doar eu sunt asa. O apuc pe un drum si pe tot parcursul lui ma zbat, ma caznesc si ma chinui sa ajung ca capatul sau. Sa ating fiorul victoriei, sa simt mirosul succesului si sa-mi iau doza de reusita. in timpul parcurgerii drumului cu toate piedicile, provocarile si tentatiile ce-mi presara calea sunt foarte determinat sa-l continui, dar sunt atat de nefericit din cauza ca nu pot sa-l termin instant. La capatul lui tot timpul este ceva perfect, ceva ce sa ma faca mutumit cel putin daca nu mai mult de atat, chiar fericit. Odata ajuns in punctul dorit si realizandu-mi telul, provocarea si stralucirea lui gloria faptului ca am izbutit paleste sau chiar dispare pe loc. Sunt din nou extrem de nefericit...DE CE PERFECTIUNEA NU POATE DURA? De ce tot ce e frumos pe lume e trecator si dureaza doar o clipa? Suntem inconjurati de iubire si o purtam cu noi pretutideni, dar o vedem doar din cand in cand. La fel ca si secundele unui minut, clipe de lumina presara o viata, fara ele aceasta fantasma nu ar exista. Realizez ca eu nu stiu sa ma bucur de succes si sa-mi trag energia din provocarea drumului parcurs spre el. Sunt atat de crispat de punctul final incat nimic nu-mi convine si odata ajuns la final sunt atata de obosit de toate gandurile negre cu care m-am incarcat prin frustrarea nereusitei instante incat nu mai am nicio satisfactie.

C. A. M.

Cine mai crede în ziua de azi: în cauze drepte; în cinstea și curajul de a spune adevărul indiferent de urmări; în justețea unui act crud dar corect; în onoare și respect și mai presus de toate în parolism (acest respect de sine ce multora le lipseste).

Cine mai apreciază azi: o mână întinsă atunci când ești în noroi (și nu mă refer la aprecierea de moment, ci aceea ce durează); o inimă caldă in frigul unei vieți crude; un caracter de fier împotriva tuturor ispitelor; mândria de a recunoaste și puterea de a vorbii despre orice legat de propria-ți persoană (deoarece nu ai nimic de ascuns, nimic de care să-ți fie rușine).

Cine mai visează: să aibă puterea să-i ajute pe toți cei care îi ies în cale și au nevoie; să facă dreptate chiar și atunci când știe că pierde tot; să aducă soarele unei dimineți senine de primăvară în viața celor cu al căror drum se intersectează, fără discriminări,regrete sau condiții.

Cine își mai iubește aproapele (pentru sufletul său nu pentru altceva) ca pe sine insuși si chiar mai mult de atât și alții cați oare nu mai dorm nopțile că nu au reușit să facă cele mai sus amintite?

Și oare câți ar face orice pentru a-și salva pielea și aparențele, indiferent peste ce sau cine calcă și la ce renunță pentru o clipă de minciună ce-i poate duce mai departe?

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Speranța

În urma cu ceva vreme am fost intrebat de ce nu am mai scris nimic pe blog. Ei bine, nu mai scrisesem căci nu știam ce să mai transmit in eter. Uite ca acum, pe vremea asta ploioasă (in Timișoara plouă in acest moment, la fel cum și în viața mea s-au strâns norii si a inceput sa plouă ca și cum zeii mi-ar plânge amarul) mi-a venit inspiratia.

Voi face o analogie intre legenda Pandorei si viata noastră de zi cu zi lăsând la latitudinea fiecăruia să se regasească in banalitatea suferiintei mele.

Dialog intre trei amici, Aramis, Egor și Seadrip.

Aramis către Egor: Ce vei face acum?
Egor: ...tăcere...
Seadrip către Egor: Doar nu vei ceda in fața nenorocitului ăluia? Acest rahat, acest fiu de catea (se citea indignarea in ochii lui)
Egor: Puțin îmi pasă de el.
Aramis către Egor: Stai, dar nu din cauza lui nu ai putut fi cu ea?
Seadrip către Egor: nu poti lăsa ce a fost între voi să se destrame! imaginează-ți ce se va întâmpla ce ea in continuare, ai o responsabilitate; dacă chiar o iubești trebuie să lupți
Egor către Aramis: A invins el prietene, ea a luat deja decizia nu mai am ce face (se putea citii regretul si resemnarea in ochii săi). Nu va mai da înapoi.

"Zeus i-a dat o soție lui Epimeteu pe Pandora, ea fiind prima femeie de pe pământ. Pandora a primit in dar de la Zeus o cutie care i-a fost interzis să o deschidă. Întro zi doborâtă de curiozitate a deschis capacul și toate nenorocirile omenirii au iesit la suprafață și s-au răspândit pe pământ; bătrânețea, boala, minciuna și nebunia. Speriată Pandora a inchis cutia. Din fericire nu inainte să mai iasă ceva din ea...un lucru marunt, minuscul dar foarte valoros...SPERANȚA"

Aramis către Egor: Din acel moment omul chiar și atunci când îl doboară necazurile intotdeauna păstrează o mică fărâmă de speranță. Nu trebuie să-ți pierzi speranța, atât timp cât mai ești "in viață".

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Blogger Template by Blogcrowds