Cea mai bna varianta a mea si totusi nu e destul. Credeam despre mine, asa cum cred ca gandesc toti despre ei insisi, ca sunt mai mult decat un produs. Ca sunt un om printre oameni si ca apreciem unii la altii valente umane, ca vorba aia, conteaza planul spiritual si emotiile pe care le putem genera in ceilalti. Credeam ca-mi lipseste umanitatea, empatia, altruismul si m-am zbatut sa mi le gasesc, sa mi le slefuiesc. Mi-am canalizat toata energie in directia asta. am incercat sa-mi infrang demonii (asa cum ar trebui sa facem toti...nu sa ii ignoram si sa distruga orice viitor moment frumos cu care ne bucura karma) sau macar sa fac pece cu ei. Nefiind nevoit sa ma confrunt cu demonii altuia am crezut ca am reusit. Totul a tinut pana cand altcineva mi-a starnit interesul. Tot ceea ce am crezut despre mine, despre faptul ca am reusit sa fac pace cu mine insumi,ca am reusit sa ma slefuiesc si sa ma accept asa cum sunt, s-a naruit ca un castel de carti in vant. Am impresia ca am stat intr-un glob de cristal, ferit de orice si rupt de realitate. Realitatea fatica e alta: nu conteaza cine esti, ce inspiri, ce principii ai, ce sentimente provoci...conteaza ce poti si ce ai la modul cel mai pragmatic. Lumea e schimbata de mult timp. Sau poate asa a fost tot timpul, ori exista (mai mult ca sigur) o ciclicitate. Timpul visurilor a trecut. Don Quijote nu a existat. Marketingul si consumul au castigat. Tot timpul am considerat ca cea mai importanta e capacitatea de a impartasii. este! Dar doar in sens unidirectional. Oamenii sunt dispusi sa ofere doar cand privesc in sus. Oare asa sunt si eu? Dau nu unde simt sau unde e nevoie ci unde as avea ceva de castigat? Oare chiar am atins culmea ipocriziei si nu constientizez? Neconditionat, liber de prejudecati, bucuria sincera pentru un gest frumos, aprecierea lucrurilor marunte ce insenineaza clipa si fac viata frumoasa, o trasatura atragatoare descoperita in celalalt, fericirea momentului cand esti tinut cu afectiune in brate si sarutat cu pasiune chiar nu mai conteaza?



O lacrima imi curge din ochi, mi se prelinge pe obraz, imi umezeste buzele si-mi aminteste gustul iubirii



Azi, dimineata, sunt melancolic. Plutesc, zbor, zambesc, ascult Nicu Alifantis si Alexandru Andries. Imi amintesc cum era, cum va fi si cum e sa iubesti femeia si ea ca un copil strengar sa ti se arate de dupa colt , ca apoi sa se ascunda din nou, ca mai pe urma sa-ti tulbure din nou viata, sa-i dea inca odata culoare. <

Un inger a coborat din cer in calea-mi, am ingenunchiat, am plans si am sperat, ca va fi lumina, steaua si iubirea-mi Cand m-am rugat Dumnezeu a plans si intelesu lacrima lui a cazu pe pamant si te-ai nascut, un inger parca coborat din ceruri pe pamantu ce nu-l inteleg, nu-l simt si pe care nu-l umblu Soarele meu esti lumina in bezna vietii mele precum luceafarul e cel mai mandru printre stele tu iubirea mea esti magia existentei mele

Oamenii prefera siguranta lipsei de libertate in detrimentul nesiguranței schimbarii. Cu un dans a pornit totul...un dans al privirilor ce sufletul la pus pe jar,inima a început sa cânte pe tonalitati necunoscute dadatoare de neliniști,speranțe,dorințe,deziluzii,împliniri,atâtea trăiri si toate de-a valma. Împietrit priveam cum ma atrage hăul necunoscutului in care clipa fatalitatii atât de dulci ma arunca. Am încercat sa ignor totul si sa canalizez pe direcția plăcerii carnale, a voluptatii vinovate si superficiale insa; ochii ei,vocea, privirea si felul cum îmi zâmbea vinovat erau pt mine elixirul vieții. Ratiunea îmi spunea sa nu dau curs acestei Tentații de a iubii din nou, sa nu ies din zona de confort, sa nu devin prada din vânător! Insa eu cu toate forțele adunate am renăscut prin aceasta iubire furată pe ascuns...si am început sa zbor spre orizonturi atât de umane încât mi-am amintit de ce m-am născut.sa iubesc si sa fiu iubit ca acel suflet ce sta in cumpăna, sa tresară in trup de om.am început sa zbor făcându-i si pe zei gelosi,sfidandu-le statutul. Mi-au frant aripile,am căzut trupul sfartecandu-mi-se de stâncile ignorantei..uitării si nepasarii. Cu sufletul sfrijelit de cruzimea Realității le-am strigat ca iubirea nu moare si e a mea omul,orice ar face nu mi-o pot lua si nu o pot avea. Fără aripi mi-am reluat drumul spre ea,femeia ce-mi schimba universul...femeia cu ochii de smarald

Te caut, unde esti?

Plang pentru dragostea pierduta, plang pentru sufletul ce nu-l mai am si imi jelesc efemera si stearpa existenta. Ma simt singur si asta nu din cauza lumii din jur, ci din cauza mea. Am facut asa de multe nefacute incat imi e rusine sa mai cer ceva frumos. Daca as fi stiut de la inceput ce voi devenii, mi-as fi dat sufletul sa-l ia altu' sa nu-l pot eu irosii. In zadar ma intreb de ce nu pot iubii, unde si ce e iubirea caci nu merit acest raspuns - aleg momentul in locul vesniciei si ma mir ca pier rapid...Neg tot ce nu inteleg si nu cred nimic din ce nu sunt capabil sa fac.

IARTA-MA!

Transformarea

Cati dintre noi nu au ajuns macar odata la fundul sacului?

In acel punct critic, de unde ca sa poti merge mai departe a trebuit sa stergi toul si sa o iei de la capat.

In acea clipa (cand esti terminat) incepi sa te vezi ca pe o cusca in care esti inchis si oricum si oricat ai incerca sa scapi, de unul singur ori gasindu-ti refugiul/salvarea in ceilalti (fie ca e o persoana draga, fie ca e un prieten sau cineva din familie, ori vreun specialist abilitat) nu ai facut altceva decat sa te inchizi mai tare.

Adevarul este ca singura metoda de a te elibera, e de a scapa cu totul de ea: sa fi capabil sa-i indentifici perimetrul, gratiile; ce reprezinta si cum ai ajuns in ea. E normal sa sti toate aceste detalii, doar tu singur ai construit-o.

Daca oamenii din jurul tau, cei de la care asteptai suport si alinare nu te ajuta cu nimic, ba mai mult iti distrug spiritul...de ce sa mai ai nevoie de ei? Parintii care se prefac ca te sustin, iubita care se preface ca te iubeste, prietenii care se prefac ca te inteleg. Curma-le suferinta, nu-i mai chinuii, sterge totul..asa cum am mai zis: e mai bine sa nu lasi nicio urma.

Nu e nebunie sa iti doresti sa o iei de la zero, daca ce ai sau ce faci nu te mai satisface.

Nebunie e sa fi nefericit, sa accepti starea ca atare si sa umbli ca si cand ai fi anesteziat la realitate, pas dupa pas; zi dupa zi. Nebunie e sa te prefaci ca toata aceasta nefericire e normala (ca asa cum sunt lucrurile acum asa ar trebui sa fie pentru tot restul vietii), sau sa te prefaci ca esti fericit. Sa dai cu piciorul la tot potentialul tau, la toata bucuria, la sentimente, la toata pasiunea pe care viata a scurs-o din tine zi de zi prin greutatiile la care ai fost supus.

Dar nu! Nu te lasa invins, ridica-te curajos si infasca de la ea tot ce ti-a luat.

Oare stie fiecare care-i e cusca?

Fapta buna si gandul rau

Ce ciudati suntem noi oamenii, sau poate doar eu sunt asa. O apuc pe un drum si pe tot parcursul lui ma zbat, ma caznesc si ma chinui sa ajung ca capatul sau. Sa ating fiorul victoriei, sa simt mirosul succesului si sa-mi iau doza de reusita. in timpul parcurgerii drumului cu toate piedicile, provocarile si tentatiile ce-mi presara calea sunt foarte determinat sa-l continui, dar sunt atat de nefericit din cauza ca nu pot sa-l termin instant. La capatul lui tot timpul este ceva perfect, ceva ce sa ma faca mutumit cel putin daca nu mai mult de atat, chiar fericit. Odata ajuns in punctul dorit si realizandu-mi telul, provocarea si stralucirea lui gloria faptului ca am izbutit paleste sau chiar dispare pe loc. Sunt din nou extrem de nefericit...DE CE PERFECTIUNEA NU POATE DURA? De ce tot ce e frumos pe lume e trecator si dureaza doar o clipa? Suntem inconjurati de iubire si o purtam cu noi pretutideni, dar o vedem doar din cand in cand. La fel ca si secundele unui minut, clipe de lumina presara o viata, fara ele aceasta fantasma nu ar exista. Realizez ca eu nu stiu sa ma bucur de succes si sa-mi trag energia din provocarea drumului parcurs spre el. Sunt atat de crispat de punctul final incat nimic nu-mi convine si odata ajuns la final sunt atata de obosit de toate gandurile negre cu care m-am incarcat prin frustrarea nereusitei instante incat nu mai am nicio satisfactie.

C. A. M.

Cine mai crede în ziua de azi: în cauze drepte; în cinstea și curajul de a spune adevărul indiferent de urmări; în justețea unui act crud dar corect; în onoare și respect și mai presus de toate în parolism (acest respect de sine ce multora le lipseste).

Cine mai apreciază azi: o mână întinsă atunci când ești în noroi (și nu mă refer la aprecierea de moment, ci aceea ce durează); o inimă caldă in frigul unei vieți crude; un caracter de fier împotriva tuturor ispitelor; mândria de a recunoaste și puterea de a vorbii despre orice legat de propria-ți persoană (deoarece nu ai nimic de ascuns, nimic de care să-ți fie rușine).

Cine mai visează: să aibă puterea să-i ajute pe toți cei care îi ies în cale și au nevoie; să facă dreptate chiar și atunci când știe că pierde tot; să aducă soarele unei dimineți senine de primăvară în viața celor cu al căror drum se intersectează, fără discriminări,regrete sau condiții.

Cine își mai iubește aproapele (pentru sufletul său nu pentru altceva) ca pe sine insuși si chiar mai mult de atât și alții cați oare nu mai dorm nopțile că nu au reușit să facă cele mai sus amintite?

Și oare câți ar face orice pentru a-și salva pielea și aparențele, indiferent peste ce sau cine calcă și la ce renunță pentru o clipă de minciună ce-i poate duce mai departe?

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Speranța

În urma cu ceva vreme am fost intrebat de ce nu am mai scris nimic pe blog. Ei bine, nu mai scrisesem căci nu știam ce să mai transmit in eter. Uite ca acum, pe vremea asta ploioasă (in Timișoara plouă in acest moment, la fel cum și în viața mea s-au strâns norii si a inceput sa plouă ca și cum zeii mi-ar plânge amarul) mi-a venit inspiratia.

Voi face o analogie intre legenda Pandorei si viata noastră de zi cu zi lăsând la latitudinea fiecăruia să se regasească in banalitatea suferiintei mele.

Dialog intre trei amici, Aramis, Egor și Seadrip.

Aramis către Egor: Ce vei face acum?
Egor: ...tăcere...
Seadrip către Egor: Doar nu vei ceda in fața nenorocitului ăluia? Acest rahat, acest fiu de catea (se citea indignarea in ochii lui)
Egor: Puțin îmi pasă de el.
Aramis către Egor: Stai, dar nu din cauza lui nu ai putut fi cu ea?
Seadrip către Egor: nu poti lăsa ce a fost între voi să se destrame! imaginează-ți ce se va întâmpla ce ea in continuare, ai o responsabilitate; dacă chiar o iubești trebuie să lupți
Egor către Aramis: A invins el prietene, ea a luat deja decizia nu mai am ce face (se putea citii regretul si resemnarea in ochii săi). Nu va mai da înapoi.

"Zeus i-a dat o soție lui Epimeteu pe Pandora, ea fiind prima femeie de pe pământ. Pandora a primit in dar de la Zeus o cutie care i-a fost interzis să o deschidă. Întro zi doborâtă de curiozitate a deschis capacul și toate nenorocirile omenirii au iesit la suprafață și s-au răspândit pe pământ; bătrânețea, boala, minciuna și nebunia. Speriată Pandora a inchis cutia. Din fericire nu inainte să mai iasă ceva din ea...un lucru marunt, minuscul dar foarte valoros...SPERANȚA"

Aramis către Egor: Din acel moment omul chiar și atunci când îl doboară necazurile intotdeauna păstrează o mică fărâmă de speranță. Nu trebuie să-ți pierzi speranța, atât timp cât mai ești "in viață".

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Moștenirea

Suntem noi ceea ce facem (cariera, jobul si activitatea cotidiana) sau suntem ceea ce suntem (ca fire, caracter și trăiri)?

Îmi închipui o discuție între un boschetar (b) și un înalt funcționar public (f).

(b) tu ști cine sunt eu?
(f) nu, dar tu ști cine sunt eu?
(b) nu
(f) ...tacere...tu ști cate am făcut eu pentru țara asta, între ce lume mă învârt eu, cîți bani am și câtă putere? Eu sunt cel ce dă ora exactă!
(b) eu nu am ceas, nici nu stiu ce zi e...mă trezesc cand pot, adorm când apuc, mănânc ce prind...subexist
(f) îți trăiești viata de pomană! ești un parazit...
(b) de ce spui asta? îmi dai tu să manânc? pana să vorbim nici nu știai că exist...
(f) cum de ce zic asta? tu treci prin viță ca un mare anonim
(b) așa o fi, nu știu...

Boschetarul a continuat să fie boschetar, iar funcționarul și-a continuat cariera.

Ideea ce mi-a venit e urmatoarea: la orice scara putem fi, suntem boschetari sau mari anonimi pentru altii. O fi știind exchimoșul de Obama? Nu cred, acolo nu e televiziune, internet si nici ziare nu sunt.

Toți suntem oameni și avem aceleași nevoi fiziologice, asta e o certitudine...restul e pamflet, detaliu și...istorie.

Dacă ar fi să fie o "judecată de apoi" și presupunând că nici boschetarul și nici funcȚionarul nu au comis greșeli inimaginabile; pentru ce vor da ei socoteală? Pentru ceea ce au fost ca și caractere sau pentru ceea ce au făcut ca și fapte? Cel mai simplu ar fi să zici ca pentru ambele, dar totuși ce atârnă mai greu in balanță? Unii ar fi tentați să zică: Faptele, doar nu ne trezim degeaba în fiecare dimineață! Dar oare chiar contează pentru pamânteanul din celălalt capăt al planetei că unul dintre noi e mare și tare la el in bătătură (mare avocat, doctor etc)? O să ziceți, păi ce caracterul i-l va ști? Să presupunem că se vor întălnii oare marele nostru om va avea o atitudine de grandomanie, infatuare, va privii de sus si la modul de suprafata celalalt colocuitor al acestei planete?

Dar dacă intreaga noastră viață ar fi un rol dintro piesă de teatru cu un singur actor și toate personajele și situațiile or fi fost fictive? Ne trezim la sfârșitul piesei ca pe celalalt scaun de la masa nu e asezat nimeni și ca in tot acest timp am avut un monolog... Sunt unii ce-și trăiesc atât de intens monologul!

CE E MAI IMPORTANT PENTRU TINE: VIAȚA SAU CARIERA?




PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Blogger Template by Blogcrowds