Te caut, unde esti?

Plang pentru dragostea pierduta, plang pentru sufletul ce nu-l mai am si imi jelesc efemera si stearpa existenta. Ma simt singur si asta nu din cauza lumii din jur, ci din cauza mea. Am facut asa de multe nefacute incat imi e rusine sa mai cer ceva frumos. Daca as fi stiut de la inceput ce voi devenii, mi-as fi dat sufletul sa-l ia altu' sa nu-l pot eu irosii. In zadar ma intreb de ce nu pot iubii, unde si ce e iubirea caci nu merit acest raspuns - aleg momentul in locul vesniciei si ma mir ca pier rapid...Neg tot ce nu inteleg si nu cred nimic din ce nu sunt capabil sa fac.

IARTA-MA!

Transformarea

Cati dintre noi nu au ajuns macar odata la fundul sacului?

In acel punct critic, de unde ca sa poti merge mai departe a trebuit sa stergi toul si sa o iei de la capat.

In acea clipa (cand esti terminat) incepi sa te vezi ca pe o cusca in care esti inchis si oricum si oricat ai incerca sa scapi, de unul singur ori gasindu-ti refugiul/salvarea in ceilalti (fie ca e o persoana draga, fie ca e un prieten sau cineva din familie, ori vreun specialist abilitat) nu ai facut altceva decat sa te inchizi mai tare.

Adevarul este ca singura metoda de a te elibera, e de a scapa cu totul de ea: sa fi capabil sa-i indentifici perimetrul, gratiile; ce reprezinta si cum ai ajuns in ea. E normal sa sti toate aceste detalii, doar tu singur ai construit-o.

Daca oamenii din jurul tau, cei de la care asteptai suport si alinare nu te ajuta cu nimic, ba mai mult iti distrug spiritul...de ce sa mai ai nevoie de ei? Parintii care se prefac ca te sustin, iubita care se preface ca te iubeste, prietenii care se prefac ca te inteleg. Curma-le suferinta, nu-i mai chinuii, sterge totul..asa cum am mai zis: e mai bine sa nu lasi nicio urma.

Nu e nebunie sa iti doresti sa o iei de la zero, daca ce ai sau ce faci nu te mai satisface.

Nebunie e sa fi nefericit, sa accepti starea ca atare si sa umbli ca si cand ai fi anesteziat la realitate, pas dupa pas; zi dupa zi. Nebunie e sa te prefaci ca toata aceasta nefericire e normala (ca asa cum sunt lucrurile acum asa ar trebui sa fie pentru tot restul vietii), sau sa te prefaci ca esti fericit. Sa dai cu piciorul la tot potentialul tau, la toata bucuria, la sentimente, la toata pasiunea pe care viata a scurs-o din tine zi de zi prin greutatiile la care ai fost supus.

Dar nu! Nu te lasa invins, ridica-te curajos si infasca de la ea tot ce ti-a luat.

Oare stie fiecare care-i e cusca?

Fapta buna si gandul rau

Ce ciudati suntem noi oamenii, sau poate doar eu sunt asa. O apuc pe un drum si pe tot parcursul lui ma zbat, ma caznesc si ma chinui sa ajung ca capatul sau. Sa ating fiorul victoriei, sa simt mirosul succesului si sa-mi iau doza de reusita. in timpul parcurgerii drumului cu toate piedicile, provocarile si tentatiile ce-mi presara calea sunt foarte determinat sa-l continui, dar sunt atat de nefericit din cauza ca nu pot sa-l termin instant. La capatul lui tot timpul este ceva perfect, ceva ce sa ma faca mutumit cel putin daca nu mai mult de atat, chiar fericit. Odata ajuns in punctul dorit si realizandu-mi telul, provocarea si stralucirea lui gloria faptului ca am izbutit paleste sau chiar dispare pe loc. Sunt din nou extrem de nefericit...DE CE PERFECTIUNEA NU POATE DURA? De ce tot ce e frumos pe lume e trecator si dureaza doar o clipa? Suntem inconjurati de iubire si o purtam cu noi pretutideni, dar o vedem doar din cand in cand. La fel ca si secundele unui minut, clipe de lumina presara o viata, fara ele aceasta fantasma nu ar exista. Realizez ca eu nu stiu sa ma bucur de succes si sa-mi trag energia din provocarea drumului parcurs spre el. Sunt atat de crispat de punctul final incat nimic nu-mi convine si odata ajuns la final sunt atata de obosit de toate gandurile negre cu care m-am incarcat prin frustrarea nereusitei instante incat nu mai am nicio satisfactie.

C. A. M.

Cine mai crede în ziua de azi: în cauze drepte; în cinstea și curajul de a spune adevărul indiferent de urmări; în justețea unui act crud dar corect; în onoare și respect și mai presus de toate în parolism (acest respect de sine ce multora le lipseste).

Cine mai apreciază azi: o mână întinsă atunci când ești în noroi (și nu mă refer la aprecierea de moment, ci aceea ce durează); o inimă caldă in frigul unei vieți crude; un caracter de fier împotriva tuturor ispitelor; mândria de a recunoaste și puterea de a vorbii despre orice legat de propria-ți persoană (deoarece nu ai nimic de ascuns, nimic de care să-ți fie rușine).

Cine mai visează: să aibă puterea să-i ajute pe toți cei care îi ies în cale și au nevoie; să facă dreptate chiar și atunci când știe că pierde tot; să aducă soarele unei dimineți senine de primăvară în viața celor cu al căror drum se intersectează, fără discriminări,regrete sau condiții.

Cine își mai iubește aproapele (pentru sufletul său nu pentru altceva) ca pe sine insuși si chiar mai mult de atât și alții cați oare nu mai dorm nopțile că nu au reușit să facă cele mai sus amintite?

Și oare câți ar face orice pentru a-și salva pielea și aparențele, indiferent peste ce sau cine calcă și la ce renunță pentru o clipă de minciună ce-i poate duce mai departe?

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Speranța

În urma cu ceva vreme am fost intrebat de ce nu am mai scris nimic pe blog. Ei bine, nu mai scrisesem căci nu știam ce să mai transmit in eter. Uite ca acum, pe vremea asta ploioasă (in Timișoara plouă in acest moment, la fel cum și în viața mea s-au strâns norii si a inceput sa plouă ca și cum zeii mi-ar plânge amarul) mi-a venit inspiratia.

Voi face o analogie intre legenda Pandorei si viata noastră de zi cu zi lăsând la latitudinea fiecăruia să se regasească in banalitatea suferiintei mele.

Dialog intre trei amici, Aramis, Egor și Seadrip.

Aramis către Egor: Ce vei face acum?
Egor: ...tăcere...
Seadrip către Egor: Doar nu vei ceda in fața nenorocitului ăluia? Acest rahat, acest fiu de catea (se citea indignarea in ochii lui)
Egor: Puțin îmi pasă de el.
Aramis către Egor: Stai, dar nu din cauza lui nu ai putut fi cu ea?
Seadrip către Egor: nu poti lăsa ce a fost între voi să se destrame! imaginează-ți ce se va întâmpla ce ea in continuare, ai o responsabilitate; dacă chiar o iubești trebuie să lupți
Egor către Aramis: A invins el prietene, ea a luat deja decizia nu mai am ce face (se putea citii regretul si resemnarea in ochii săi). Nu va mai da înapoi.

"Zeus i-a dat o soție lui Epimeteu pe Pandora, ea fiind prima femeie de pe pământ. Pandora a primit in dar de la Zeus o cutie care i-a fost interzis să o deschidă. Întro zi doborâtă de curiozitate a deschis capacul și toate nenorocirile omenirii au iesit la suprafață și s-au răspândit pe pământ; bătrânețea, boala, minciuna și nebunia. Speriată Pandora a inchis cutia. Din fericire nu inainte să mai iasă ceva din ea...un lucru marunt, minuscul dar foarte valoros...SPERANȚA"

Aramis către Egor: Din acel moment omul chiar și atunci când îl doboară necazurile intotdeauna păstrează o mică fărâmă de speranță. Nu trebuie să-ți pierzi speranța, atât timp cât mai ești "in viață".

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Moștenirea

Suntem noi ceea ce facem (cariera, jobul si activitatea cotidiana) sau suntem ceea ce suntem (ca fire, caracter și trăiri)?

Îmi închipui o discuție între un boschetar (b) și un înalt funcționar public (f).

(b) tu ști cine sunt eu?
(f) nu, dar tu ști cine sunt eu?
(b) nu
(f) ...tacere...tu ști cate am făcut eu pentru țara asta, între ce lume mă învârt eu, cîți bani am și câtă putere? Eu sunt cel ce dă ora exactă!
(b) eu nu am ceas, nici nu stiu ce zi e...mă trezesc cand pot, adorm când apuc, mănânc ce prind...subexist
(f) îți trăiești viata de pomană! ești un parazit...
(b) de ce spui asta? îmi dai tu să manânc? pana să vorbim nici nu știai că exist...
(f) cum de ce zic asta? tu treci prin viță ca un mare anonim
(b) așa o fi, nu știu...

Boschetarul a continuat să fie boschetar, iar funcționarul și-a continuat cariera.

Ideea ce mi-a venit e urmatoarea: la orice scara putem fi, suntem boschetari sau mari anonimi pentru altii. O fi știind exchimoșul de Obama? Nu cred, acolo nu e televiziune, internet si nici ziare nu sunt.

Toți suntem oameni și avem aceleași nevoi fiziologice, asta e o certitudine...restul e pamflet, detaliu și...istorie.

Dacă ar fi să fie o "judecată de apoi" și presupunând că nici boschetarul și nici funcȚionarul nu au comis greșeli inimaginabile; pentru ce vor da ei socoteală? Pentru ceea ce au fost ca și caractere sau pentru ceea ce au făcut ca și fapte? Cel mai simplu ar fi să zici ca pentru ambele, dar totuși ce atârnă mai greu in balanță? Unii ar fi tentați să zică: Faptele, doar nu ne trezim degeaba în fiecare dimineață! Dar oare chiar contează pentru pamânteanul din celălalt capăt al planetei că unul dintre noi e mare și tare la el in bătătură (mare avocat, doctor etc)? O să ziceți, păi ce caracterul i-l va ști? Să presupunem că se vor întălnii oare marele nostru om va avea o atitudine de grandomanie, infatuare, va privii de sus si la modul de suprafata celalalt colocuitor al acestei planete?

Dar dacă intreaga noastră viață ar fi un rol dintro piesă de teatru cu un singur actor și toate personajele și situațiile or fi fost fictive? Ne trezim la sfârșitul piesei ca pe celalalt scaun de la masa nu e asezat nimeni și ca in tot acest timp am avut un monolog... Sunt unii ce-și trăiesc atât de intens monologul!

CE E MAI IMPORTANT PENTRU TINE: VIAȚA SAU CARIERA?




PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

pasiunea

un om se poate schimba in fel si chip. isi poate schimba numele, infatisarea, adresa, se poate schimba radical...insa un lucru ramane constant acelasi...sunt pasiunile lui.

m-am tot intrebat de foarte mult timp, ce anume ne defineste si nu am gasit un raspuns...pana acum. ei bine uite ca pana la urma am gasit piatra lapis lazuli (imago mundi).

e acea idee, devenita obsesiva...care e "povestea mea persoanala"? idee descoparita mai clar in "alchimistul". de cand am citit acea carte m-a tot preocupat, aceasta Poveste personala"; nu intelegeam la ce se refera autorul si eram tare suparat ca nu descopeream ceva maret ce s-ar putea transforma sau ce ar putea fi "povestea".

acum stand si reflectand am priceput ca nu e vb de ceva ce trebuie realizat, nu e ceva fizic...material, ci mai degraba ceva subtil...ce tine de suflet.

am inceput sa ma uit in jurul meu, sa gandesc in retrospectiva si sa vad daca pot descoperii in trecut si printre oamenii despre care cred ca-i cunosc foarte bine, "povesti personale", respectiv pasiuni de netagaduit.

daca cineva m-ar oprii pe strada sa ma ia la bani marunti, sa-i descriu fiecare persoana pe care o cunosc, printr-un singur cuvant...oare asa avea nevoie de degetele de la ambele maini sa numar acei insi? daca m-ar pune sa fac o lista cu indivizi despre care cred ca-i cunosc....lista ar fi destul de lunga, unde sa mai pui la socoteala tiparele umane cu ajutorul carora poti deslusi pe cel de langa tine...dar adevaru e ca sunt foarte putini acei pe care intr-adevar sa-i cunosc.

vorbeam de trecut...gandindu-te la el ti-l poti amintii intr-o mie de feluri, dar facand asta nu vei trece in viitor. cum s-a putut asa ceva? cum poate sa traiasca asa? etc sunt intrebari fara rost. adevaru e ca nimeni nu poate traii, cu trecutul propiu insa unii au puterea sa-l puna deoparte. odata descoperita si acceptata pasiunea personala calea ti se lumineaza, nu-ti mai ramane decat sa o infrunti.

iar amintirile...alege-le cu grija caci doar cu ele ramanem...pana la urma...eu zic sa le alegem pe cele placute...


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Intr-o dimineata am avut un vis. Visam la curcubee, campii intesate de flori colorate, in mii de feluri inmiresmate, strabatute de fluturi pe aripile carora natura si-a arata a picturii maiestrii. Erau si izvoare lipezi, rauri cu pajisti verzi pe care puteai zarii unicornii cum isi plimba falnici a lor corn al bunastarii. Erau paduri in strafundul carora auzeam al pasarilor dulce grai, cantat pe portativul unei nesfarsite si atotcumprinzatoare iubiri. Am fost purtat, pe aripi de ingeri al caror lumina facea pana si luminosul soare sa paleasca, pana pe malul marii verzi si limpede ca ochiul de smarald. Plaja marii avea un nisip fin si stralucitor ca aurul. Am invatat sa urc pe muntii ce cresteaza cu indrazneala cerul de topaz si de acolo am putut zarii doi oameni. Un el si o ea, ce se plimbau de mana peste toate aceste tinuturi minunate: isi zambeau, se sarutau, se imbratisau si totul era doar al lor.. Vantul fredona pe o tonalitate de beatitudine si totul era feeric.
Am acceptat sa ma nasc.
Nu am inteles de ce am plans, la prima gura de aer.
De atunci am invatat sa pictez, sa cant, sa zbor, sa privesc in departari de neimaginat, sa comunic in fel si chip...insa oricat de mult as incerca acel paradis nu-l pot intoarce. Nu voi putea sa aduc curcubeul pe cer, nu voi putea sa infloresc campiile, nu voi putea sa cant a vantului adiere si nici a pasarilor tril.
Acum insa stiu...de ce am plans.
Ma uit in jurul meu si vad oamenii tristi. Vad o lume fara culoare si muzica. Vad regrete si suflete care se sting. Vad multa raceala in vorbe si comportament. Vad in urma mea o singura pereche de pasi pe drumul vietii...si ma intreb, oare acesta sa fie visul pentru care m-am trezit?
Insa inainte de a fi adormit, o voce mi-a spus..."Vei fi iubit! Atunci toul va prinde culoare si totul va fi de inteles. Deschide ochii si priveste la cea de langa tine, nu sta cu ei inchisi si te mira ca ai murit!"
Atunci, am ascultat si i-am deschis si te-am vazut langa mine, si am stat asa imbratisati. Te-am admirat si sarutat. Ti-am pus nume de zana si te-am strigat. Mi-ai luminat viata cu al tau zambet, cu ochii tai mari si frumosi. M-ai luat de mana si am zburat peste acel vis de neuitat si lumea iar era toata a mea, era a ta si se vedea pe varf de munte un suflet ce privea...
Draga mea...scumpa mea, ti-am zis si ne-am imbratisat si sarutat si am zburat sper infinit la fel ca doua note de culoare.

Te ador

Ursita

se spune ca vietile unora sunt legate peste granita timpului, o conexiune al carui ecou strabate veacurile

In dimineata vietii mele s-a nascut un vis
o batrana ursitoare la capu-mi sta
si-arunca nenorociri si rele, cu toate in abis.
O tanara zeita, acea femie-mi prezicea.

Cand va sa vina la timpul vietii mele
a babei zicere, o dulce profetie
cu toate vor murii si vor renaste
din acea mareata dulce nesfarsita implninire.

E destinul meu sa te gasesc si pretuiesc
e soarta ta sa ma lasi sa te ador, sa te iubesc
sa ne juram amorul pe-a duhului eternitate
peste mari, campii si stele si ape nesarate.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Pan-optic


Sunt unele lucruri fata de care nu ne putem ascunde exemple ar putea fi multe: trecutul nostru, faptele noastre, datoriile noastre etc…

Pentru suflet, ochii sunt precum boabele de mazãre sub salteaua unei prințese. Nu o lasã sã se odihneascã.


Imaginativa viata ca si cum ar fi o inchisoare rotunda cu curte interioara, in mijlocul careia se afla turnul de veghe cu celulele in jurul sau; nu au usi deci cei ce vegheaza vad tot, nu te poti ascunde. Ochiul care vede tot. Ochiul e cel mai rapid lucru o datã ce arunci o privire, cãlãtoreste cu viteza luminii. Ca sã te ascunzi de el, trebuie sã depãsesti viteza luminii, ceea ce fizic, este imposibil. Mesajul ar putea fi: abandoneaza-ti orice speranta tu cel ce intri aici. Speranta e ca o pasãre care zboarã doar înlãuntrul cuștii. Dacã o lasi liberã, moare.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Blogger Template by Blogcrowds