Legenda Lupului Alb

"good things will come for those who wait, but wait too much will be too late"


Citatul de mai sus e, vers, dintrun cântec ce l-am auzit de curând si a avut un impact destul de mare asupra mea.

Mă gândesc ca fiecăruia i s-a întâmplat, măcar odată, sa trebuiască sa aibă răbdare, sa aștepte, ca ceva ce-si dorea sa se întâmple, iar când a venit momentul (sau când trebuia sa vina) a fost prea târziu caci altcineva a luat laurii victoriei. Oare cum sa ne dam seama când trebuie sa așteptam si când nu? Cine stabilește când, cum, de ce, cat, unde si cine ar trebui sa aibă răbdare?

Eu, unul, tot timpul am avut o problema cu așteptatul si răbdarea. Niciodată nu am știut când sa marșez pe ceva sau când sa stau flexat.

Cred ca, in mare măsura, răbdarea are legătura cu sincronizarea a doua sau mai multe persoane sau situații/circumstanțe. La fel de adevărat e ca, a avea răbdare e o adevărata arta ce tine de, tăria de caracter, experiența si informațiile deținute.

Compact e totu-n jurul tău,
Vrei sa mă convertești acum?
Sa devin si sa fiu al tău,
Îmi vorbești s-apoi dispari in fum?

E greu cu mine sa vorbești,
Nu cred nimic din tot ce spui,
Nu cred nimic din tot ce ești.
E greu cu acest fruct amărui.

Eu te ascult si am răbdare,
Dar simt ca mult nu mai rezist.
Va mai ramane doar: pe care?
Si totuși nu voi mai fi trist.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Din capul locului trebuie sa specific ca, mă refer la comunicarea pe cale orala si prin scris de mana.

Eu m-am cam saturat de lipsa totala de originalitate si sentiment in felul nostru de a comunica, felul nostru contemporan. Mi se pare ca devenim tot mai impersonali, mai grăbiți, fara timp sa facem ceva calumea. Nu mai exista emoția scrisului de mana si nici acea trăire ce ti-o dădea surpriza unei scrisori, felul cum sorbeam fiecare cuvânt. Da, cuvântul...singurul nostru instrument de putere, comunicare, exprimare...

Stilul nostru de viața comod si facil ne aduce, după părerea mea, in pragul de a ne pierde pe noi insigne. Gândiți-va puțin la esența noastră; suntem ființe sociale ce trăiesc in grup. Nu suntem indivizi solitari orice ar zice unii si alții. Cel mai bine ne simțim in compania celorlalți, ca sunt prieteni, familie sau doar un grup cu aptitudini si teluri comune. Cel mai bine ne exprimam si dam tot ce avem mai bun din noi atunci când avem cui sa ne inpartasim.

Nu, ca as fi eu un conservator, caci din fire sunt nonconformist si aleg tot timpul căile neconvenționale de a face orice. Dar, pana sa apară internetul si mesageria instanta, oameni parca erau mai sociabili. Ne întâlneam vorbeam cate-n luna si in stele, povesteam, ne scriam scrisori (in care se simțeau clar sentimentele celui ce scrie si reușeau sa inducă starea dorita si celui ce le primea). Eram parca mai sinceri. Unde sa mai pui la socoteala ca se citea si scria mai mult.

Acum cu lumea asta virtuala sau pseudo-virtual in care orice ratat poate sa fie un erou si orice dama de moravuri ușoare o mare doamna, parca nimic nu mai are personalitate si nimic nu mai e credibil.

Ne petrecem ,tot mai mult timp, singuri. Se scrie in prostie, cu ajutorul mesageriei instante, însa se scrie prost, mincinos si teatral. Nu ne mai întâlnim la fel de des ca pana acum, nu mai avem la fel de multe activitati in comun si in contact direct.

Mă uit in jurul meu si vad cum oamenii care mai odinioară erau sociabili, extravertiți, petrecăreți...devin din ce in ce mai inchisi in ei, mai introvertiți si singuratici, de nu-i mai recunosc si asta mă sperie cel mai mult. Caci la un moment dat, ne va afecta pe toți.

Mi se poate pune, in mod firesc întrebarea: Dar tu, daca ai observat toate acestea, de ce nu procedezi altfel? De ce nu ramai la stilul clasic de comunicare? sau Cine te obliga sa adopți modul asta de comunicare, ce pretinzi ca te sperie? Răspunsul ar putea fi: Daca va zic ca portocalele sunt albastre, mă veti crede? Când toți știți ca sunt portocalii...

Încotro ne îndreptam si ce câștigam din experiența virtualului? Unde ne duce acest stil de viața comod si "sigur"?

Părerea mea e ca: singurul lucru cel avem e cuvântul, daca-l pierdem nu mai avem nimic. Ramanem goi.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

A sacrificat ce a fost pentru ce urma sa devina

Căuta dreptatea normativa, e protectoarea celor slabi si in pericol.
Apreciază misterul si provocarea, subtila, născuta din necunoscut.
Din curiozitate accepta sa vadă unde o poarta "destinul", cu condiția sa nu afle prea repede cheia.
Se supune cu conștiinciozitate unei forte aparent mai puternice.
Lupta pentru ceea ce i se pare corect.
Nu trebuie sa știe ce se întâmpla atât timp cat simte ca traiste si ca exista un plan.
Forța masculina ar trebui sa fie aceea capabila sa treacă peste orice obstacol, sa îndure, cu succes, orice încercare la care este supusa si sa ofere protecție, "căldura" si siguranța, având totodată rabdarea ca cel de langa sa capete încredere. Sa analizeze la modul cel mai glacial si obiectiv situația data pentru ca la final ea, natura feminina, sa răzbească si sa o transforme, pe cealaltă, in trăire si sentiment...

Steaua ce răsare-n asfințit
Mi-e prietena si calauza
Răsare si creste spre zenit
Ea strălucește fiindu-mi muza.

Un nor aluneca domol
Peste-al ei chip de amazoana
E trimis si vine ca un sol
Pentru a vesti marea furtuna

Si luna se minunează
De-a stelei strălucire
Ramane-mpietrita si veghează
A norului lina alungire.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Acel univers infinit de populat,
Acel univers de stele grăbite brăzdat
Acel univers cu miresme diferite
De frunze si flori de graba inflorite.

Acest univers cu lucruri in cete
Acest univers plin de ființe b(i)ete
Acest univers ce este al tău
Un univers ce seamănă a fi hau.


Am senzația pe zi ce trece ca trăim intro lume dereglata rău de tot, ce mai, de-a dreptul nebuna.

Toți se lupta sa iasă in fata, sa iasă din cotidian, sa fie diferiți sau altfel decat toti ceilalti. E o goana continua după succes, se calca pe cadavre si se trece peste orice promisiune, regula de bun simt, etica, absolut peste toți si toate numai ca sa se ajungă la un pseudo succes. Omul si-a uitat de mult esența, însa parca pana acum mai avea o vaga urma din ea...acum însa, nu a mai rămas nimic din noi, suntem niște roboti programati pe anumite cai si intr-un ritm din ce in ce mai alert.

Mă uit in jur si vad numai anomalii: oameni ce nu mai au curajul sa iubească, oameni ce nu mai știu ce e aia onoarea, oameni ce au uitat ce înseamnă sa traiesti, oameni ce au uitat sa ierte, oameni ce au uitat ce înseamnă bucuria, oameni ce au uitat ce înseamnă modestia si ce căuta grandiosul si uita ca fericirea e cauzata de lucruri mărunte, oameni si astia sunt tot mai mulți, ce prefera sa se autoexcludă in cercuri de același sex, oameni ce au uitat sa se privească in ochi, oameni ce nu mai au încredere in nimeni si implicit nici in ei insisi...

Spre final te trezești ca tragi linie si rezulta nimic, tot ce ai făcut a fost atât de efemer si atât de puțin in folosul tău caci ramai cu gustul amar ca ti-a trecut viața degeaba...e acel oftat a celui ce se stinge , a celui ce e azi si nu va mai fi mâine...Nu știu daca ați auzit despre sau ați fost martori la ultimul suflu al unei ființe, dar e plin de păreri de rău si e așa de trist...

Acea problema rămasa de dezbătut
Atunci când nimic nu mai e de făcut
Pentru atunci când totul e trecut si dus
Peste acel timp de mult uitat si apus

E aceea problema a celui ce ramane
A celui ce e azi si nu va mai fi mâine.........


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare