Legenda Lupului Alb

În urma cu ceva vreme am fost intrebat de ce nu am mai scris nimic pe blog. Ei bine, nu mai scrisesem căci nu știam ce să mai transmit in eter. Uite ca acum, pe vremea asta ploioasă (in Timișoara plouă in acest moment, la fel cum și în viața mea s-au strâns norii si a inceput sa plouă ca și cum zeii mi-ar plânge amarul) mi-a venit inspiratia.

Voi face o analogie intre legenda Pandorei si viata noastră de zi cu zi lăsând la latitudinea fiecăruia să se regasească in banalitatea suferiintei mele.

Dialog intre trei amici, Aramis, Egor și Seadrip.

Aramis către Egor: Ce vei face acum?
Egor: ...tăcere...
Seadrip către Egor: Doar nu vei ceda in fața nenorocitului ăluia? Acest rahat, acest fiu de catea (se citea indignarea in ochii lui)
Egor: Puțin îmi pasă de el.
Aramis către Egor: Stai, dar nu din cauza lui nu ai putut fi cu ea?
Seadrip către Egor: nu poti lăsa ce a fost între voi să se destrame! imaginează-ți ce se va întâmpla ce ea in continuare, ai o responsabilitate; dacă chiar o iubești trebuie să lupți
Egor către Aramis: A invins el prietene, ea a luat deja decizia nu mai am ce face (se putea citii regretul si resemnarea in ochii săi). Nu va mai da înapoi.

"Zeus i-a dat o soție lui Epimeteu pe Pandora, ea fiind prima femeie de pe pământ. Pandora a primit in dar de la Zeus o cutie care i-a fost interzis să o deschidă. Întro zi doborâtă de curiozitate a deschis capacul și toate nenorocirile omenirii au iesit la suprafață și s-au răspândit pe pământ; bătrânețea, boala, minciuna și nebunia. Speriată Pandora a inchis cutia. Din fericire nu inainte să mai iasă ceva din ea...un lucru marunt, minuscul dar foarte valoros...SPERANȚA"

Aramis către Egor: Din acel moment omul chiar și atunci când îl doboară necazurile intotdeauna păstrează o mică fărâmă de speranță. Nu trebuie să-ți pierzi speranța, atât timp cât mai ești "in viață".

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Intr-o dimineata am avut un vis. Visam la curcubee, campii intesate de flori colorate, in mii de feluri inmiresmate, strabatute de fluturi pe aripile carora natura si-a arata a picturii maiestrii. Erau si izvoare lipezi, rauri cu pajisti verzi pe care puteai zarii unicornii cum isi plimba falnici a lor corn al bunastarii. Erau paduri in strafundul carora auzeam al pasarilor dulce grai, cantat pe portativul unei nesfarsite si atotcumprinzatoare iubiri. Am fost purtat, pe aripi de ingeri al caror lumina facea pana si luminosul soare sa paleasca, pana pe malul marii verzi si limpede ca ochiul de smarald. Plaja marii avea un nisip fin si stralucitor ca aurul. Am invatat sa urc pe muntii ce cresteaza cu indrazneala cerul de topaz si de acolo am putut zarii doi oameni. Un el si o ea, ce se plimbau de mana peste toate aceste tinuturi minunate: isi zambeau, se sarutau, se imbratisau si totul era doar al lor.. Vantul fredona pe o tonalitate de beatitudine si totul era feeric.
Am acceptat sa ma nasc.
Nu am inteles de ce am plans, la prima gura de aer.
De atunci am invatat sa pictez, sa cant, sa zbor, sa privesc in departari de neimaginat, sa comunic in fel si chip...insa oricat de mult as incerca acel paradis nu-l pot intoarce. Nu voi putea sa aduc curcubeul pe cer, nu voi putea sa infloresc campiile, nu voi putea sa cant a vantului adiere si nici a pasarilor tril.
Acum insa stiu...de ce am plans.
Ma uit in jurul meu si vad oamenii tristi. Vad o lume fara culoare si muzica. Vad regrete si suflete care se sting. Vad multa raceala in vorbe si comportament. Vad in urma mea o singura pereche de pasi pe drumul vietii...si ma intreb, oare acesta sa fie visul pentru care m-am trezit?
Insa inainte de a fi adormit, o voce mi-a spus..."Vei fi iubit! Atunci toul va prinde culoare si totul va fi de inteles. Deschide ochii si priveste la cea de langa tine, nu sta cu ei inchisi si te mira ca ai murit!"
Atunci, am ascultat si i-am deschis si te-am vazut langa mine, si am stat asa imbratisati. Te-am admirat si sarutat. Ti-am pus nume de zana si te-am strigat. Mi-ai luminat viata cu al tau zambet, cu ochii tai mari si frumosi. M-ai luat de mana si am zburat peste acel vis de neuitat si lumea iar era toata a mea, era a ta si se vedea pe varf de munte un suflet ce privea...
Draga mea...scumpa mea, ti-am zis si ne-am imbratisat si sarutat si am zburat sper infinit la fel ca doua note de culoare.

Te ador

Cineva a spus...

Am cumpãrat o Cãlugãritã într-un borcan de la o femeie din piata. Am vrut sã cumpãr douã, ca sã-si tinã companie, dar femeia m-a avertizat cã într-o zi una o va mânca pe cealaltã. Asa cã am renuntat la idee...

Cãlugãrita dã impresia cã roagã, când de fapt îsi supravegheazã prada. Când e în cãlduri, adoptã poziția rugãciunii si rãmâne perfect nemiscatã pânã când un specimen hoinar masculin o încalecã. Cu putin înainte ca bãrbatul sã ejaculeze, îi rupe capul dupã care îl înghite. Masculul decapitat nu moare imediat, de fapt, potenta lui sporeste.
Împerecherea este opusul instinctului de autoconservare. Cãlugãrita e o creaturã specialã, prin care natura se roagã la Creator sã ierte decãderea omului.

Molia, imagineazã-ti-o zburând. Nu zboarã, ea fluturã haotic. Dacã încerci sã-i marchezi zborul, vei avea parte de un desen enigmatic. Viata multora a fost ceva asemãnãtor, omul care a trãit la întâmplare si-a murit la fel.

I-am spus cuiva, candva:
"Am nevoie de pace."
Mi-a raspuns:
"Ca sã-ti gãsesti pacea, trebuie sã te rupi de lume si mai ales de femei. Bãrbatul e precum un coral (coralii sã stii cã sunt creaturi fragile. Se sting când nemernica mânã umanã îi atinge), pânã când cade în mâna femeii. Când femeia pune mâna pe el, parcã-l atinge iadul. Femeia e un zar nestatornic. Variabila feminina, cea mai volatilã variabilã a vietii."

Cineva a ascultat....





PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Femeile, au o mare calitate....pot fi mame

Când vântu-mi crestează fata si oamenii mă dor,
Când viața-mi e potrivnica si nu mai pot sa zbor,
Când nicio speranța nu a rămas si toți au plecat,
Tu, o dulce mama, ești singura căreia i-a mai pasat.

Tu care nu ști ce-i liniștea si prea mult sau prea puțin,
Tu al cărei durere si suspin pentru mine devin un chin,
Tu care pentru alții nu ai nimic dar pentru mine totul,
Tie iți dăruiesc o petala, pe-o raza, ce sa-ti aline oful.

NU știu daca alții au mai patit asta dar mie mi-au fost necesari 23 aproape 24 de ani de viața (primii ani de viața nu se pun) ca sa invat si sa-mi dau seama ce înseamnă MAMA. Sa conștientizez ca ea nu e numai "barza" ca ea e ceea ce ziceam eu acu' câtva timp a fi omul perfect, omul dezirabil (cel ce da totul si nu cere nimic, ce vede si nu spune, ce aude si nu zice, ce vorbește dar nu divulga).

Sunt o fire rebela si individualista, un om care credea pana nu demult ca poate trece peste oricine si orice si ca nimeni si nimic nu contează in calea sa. După atâta amar de vreme in care am purtat războaie împotriva ființei ce m-a zămislit, ce si-a sacrificat tinerețea si frumusețea pentru mine, in sfârșit am inteles ca nu EA e "inamicul". Pana acum fiind eu: egoist, incapatanat, rebel si egocentrist (ca defecte); eram intrigat ca exista cineva căruia ii datorez totul, eu al' mai tare din parcare obișnuit sa fie tot timpul singur împotriva tuturor.

Ehe...timpul, in fata căruia toți suntem niște copii, din când in când ne mai ia si ne aplica o "bătaie la funduleț ca sa urce mintea la cap" (așa cum spunea bunicul), cu toate ca uneori îl apuca excesul de zel si ne mai altoiește si "dimineața", așa preventiv...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Vreau sa-ti dau ce n-ai primit,
Vreau sa primesc ce nu s-a împlinit.
Vreau sa-mplinesc ce s-a rostit
Spun totuși ce s-a povestit.


Nu vreau sa pierd ce am avut,
Nu vreau sa am ce am făcut.
Nu vreau sa fac ce a trecut,
Fac totuși ce poate-a durut.

P.S.: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Mă uit pe fereastra.
Ninge cu petale de iubire.
Mă aplec pe geam, mă uit in zare,
Vii tu iubita mea!


Oare exista o nota, o unda, o frecventa a inimii, oare exista un concert al sufletelor? Oare daca el va tine acel concert, ea îl va găsii? luna, cerul, stelele, vântul, marea, norii si apele vor duce sunetul la urechile ei? Oare timpul se va opri, lume va sta pe loc ca ei sa se găsească?
Oare fiecare inima are un sunet, un tablou, un parfum al ei si oare pentru fiecare dintre acestea exista cineva care sa le inteleaga?
Sunt inimi ce au rezonat pentru o întreaga lume, ce au trecut dincolo de timp. Totusi a fost cine sa le audă?

http://www.youtube.com/watch?v=JCz4TB7mues&feature=related

Pentru doritori 4 minute de muzica de calitate .

Acum revenind la ce am început sa scriu, majoritatea vor fi tentați sa zică: DA, exista acea persoana pe care o cauți si ce te căuta. De așa de multe ori am auzit vorba asta, ca sincer a început sa-si piardă din valoare. Nu știu ce se întâmpla pe mapamond sau in lume, eu știu doar ce e in sufletul meu. Nu știu daca ce am întrebat mai sus exista, nu știu daca si inima mea poate stârnii o anume rezonanta, însa ce știu e ca mi-as dorii. Ce nu știu e cum sa fac si daca atunci când inima mea va suna pe o anume tonalitate trezind inima altcuiva, la rândul ei acea inima va fi capabila sa răspundă in același portativ cu aceeași nota, in același tablou cu aceleași nuanțe sau sa stârnească parfumul ce-l caut de când mă știu.

Dar sa nu dramatizam sau sa vorbim numai despre mine, însa am pertinenta sa cred ca aceste gânduri le poate avea oricine. Sper totuși sa nu caut ideea ci pana la urma sa fie ceva real, caci tare îmi e frica ca, îmi place ideea de a fi in postura respectiva dar nu am cutezanța de a mă lasă purtat pe acele valuri.

Ești ca o muza,
Ce apare-n noapte,
Ești ca o zâna,
Ce-ti vorbește-n șoapte.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

"Je t'aime come un fou,
Je t'aime come un soldat,
Je t'aime come un star de cinema.

Je t'aime come un loup,
Je t'aime, come un roi,
Je t'aime come un home que je suis pas.

Tu sais? je t'aime come ca." Lara Fabian

Ce versuri frumoase.

Sincer
"Mi-e dor de soare roșu la apus,
De ceea ce puteam sa fiu si nu-s.
De capul tău culcandu-mi-se-n poala..."
așa cum zicea o buna prietena.

Nu știu de ce, dar am impresia ca lucrurile astea s-au întâmplat cândva demult si acolo au rămas. Nu știu de ce, dar cred ca pe măsura ce trece timpul, peste noi, suntem tot mai incapabili sa ne îndrăgostim pana-ntracolo incat sa putem iubii.

Oare puterea de a iubi, un om, tine de naivitatea fiecăruia? De ce când suntem tineri (ne-experimentați), iubim mai ușor si mai sincer? si de ce pe măsura ce înaintam in viața, materialul capata o importanta tot mai mare.....

Nu știu cum e la alții (despre sinele lor) dar mie chiar îmi e dor de acel Seba de odinioară, Seba ce putea sa rada cu gura pana la urechi, sa iubească fara sa-i pese daca e inteles, sa dăruiască fara sa aștepte nimic in schimb, sa se bucure când vedea zâmbetul, in ochii, celor din jur...in fine nu înțeleg unde s-a ascuns.

Versurile ce urmează se refera strict la partea pura a sufletului meu, am zis asta ca sa nu fie interpretate anapoda.

Schimbare

Te urăsc așa cum ești,
Mă doare ca te-ai schimbat.
Ce încerci sa-mi demonstrezi?
Crezi ca sunt de acord ca m-ai uitat?

M-ai făcut sa-mi fac iluzii,
M-ai dezamăgit profund.
Trăiesc in mari confuzii
Pe langa măreția ta sunt scund.

Sunt trist ca nu mai ești la fel,
Plâng după adevărata tău suflet.
M-am comportat ca un rebel,
Nu am auzit al tău plânset


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

A sacrificat ce a fost pentru ce urma sa devina

Căuta dreptatea normativa, e protectoarea celor slabi si in pericol.
Apreciază misterul si provocarea, subtila, născuta din necunoscut.
Din curiozitate accepta sa vadă unde o poarta "destinul", cu condiția sa nu afle prea repede cheia.
Se supune cu conștiinciozitate unei forte aparent mai puternice.
Lupta pentru ceea ce i se pare corect.
Nu trebuie sa știe ce se întâmpla atât timp cat simte ca traiste si ca exista un plan.
Forța masculina ar trebui sa fie aceea capabila sa treacă peste orice obstacol, sa îndure, cu succes, orice încercare la care este supusa si sa ofere protecție, "căldura" si siguranța, având totodată rabdarea ca cel de langa sa capete încredere. Sa analizeze la modul cel mai glacial si obiectiv situația data pentru ca la final ea, natura feminina, sa răzbească si sa o transforme, pe cealaltă, in trăire si sentiment...

Steaua ce răsare-n asfințit
Mi-e prietena si calauza
Răsare si creste spre zenit
Ea strălucește fiindu-mi muza.

Un nor aluneca domol
Peste-al ei chip de amazoana
E trimis si vine ca un sol
Pentru a vesti marea furtuna

Si luna se minunează
De-a stelei strălucire
Ramane-mpietrita si veghează
A norului lina alungire.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Azi dimineața, sunt melancolic. Plutesc, zbor, zâmbesc, ascult Nicu Alifantis si Alexandru Andrieș. Îmi amintesc cum era, sa iubești femeia si ea ca un copil ștrengar sa ti se arate de după colt , ca apoi sa se ascundă din nou, ca mai pe urma sa-ti tulbure din nou viața, sa-i dea inca odată culoare.

Gand,

As vrea sa fiu o lacrima,
In ochii tai sa mă nasc,
Sa pot sa-ti mangai obrajii,
Sa-ti umezesc buzele fierbinți.

As vrea sa fiu aerul ce-l respiri,
In pieptul tău sa stau,
Sa pot fi pretutindeni pentru tine,
Sa-ti împrospătez fiecare clipa.

As mai vrea sa te privesc in timp ce dormi, sa-ti sărut genele dimineața, sa fiu acolo când îngerii dorm, sa-ti chem toate zânele bune sa te ocrotească.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

Am fost coborât in acele adâncuri,
Negre, umede si reci ale amurgului,
Ce deodată si neașteptat s-a lăsat
Peste tara iubirii si plăcerii uitate.

Si am întâlnit acea floare a tinereții
Ce m-a făcut sa inteleg măreția,
Frumuseții si tainei iubirii
Ce-a plăsmuit din mireasma ei.

Însa primăvara vieții a trecut
A venit toamna cu frunze cazande
Si floarea s-a ofilit si a pierit,
Iarna tristeții si singuratatii venind.

Am început sa lupt cu fulgii tristeții
O mantie de nea se așeza pe sufletul meu
si era umeda, banala si rece
Si avea o culoare pala, săraca.


Acum urmează întrebarea, puerila dar de neocolit...ce e iubirea? E mai multa fericire sau mai multa tristețe? Daca iubirea e un lucru bun, ce ni se poate întâmpla, de ce suferim așa de mult din cauza ei? Sau ați auzit pe cineva, sa zică, ca suferă din cauza iubirii fata de divinitate? Eu sincer nu am auzit. Înseamnă ca, ori noi oamenii nu suntem capabili sa ne purtam unul altuia o iubire pura așa ca cea a divinității, ori ca, fiind ființe imperfecte, tot ce zămislim e sortit a nu fi perfect.

Sa punem altfel problema...e iubirea un act de dăruire sau de posesiune? Din nou stau si mă întreb; de ce suferim din cauza iubirii? Daca e un act de posesiune, atunci suferi din cauza ca ai pierdut ceva; daca e un act de dăruire, atunci suferi caci ai pierdut, dăruind cui nu trebuia. Dar se presupune ca atunci când iubești pe cineva, persoanei respective ii dăruiești cu drag si din proprie inițiativa. Atunci de ce sa-ti para rău?

Mai putem privii problema si din alta perspectiva. Oare doare nereușita, insuccesul? Oare doare frica noastră de a ramane singuri si de a nu avea cui sa impartasesti si bune si rele?
Pai, se zice ca intro relație sunt doi, atunci de ce sa vezi un eventual final ca un insucces propriu?
Daca ne e frica ca ramanem singuri, in urma sfârșitului unei iubiri, oare a fost ea intradevar ce am crezut? Se zice ca iubirea adevărata dăinuiește veșnic (nu numai ca se zice, ci e si adevarat), ei daca s-a sfarsit oare nu erai tot singur in timp cat se consuma si oricum cel de langa nefiind pe aceeași lungime de unda nu putea înțelege ce ti se întâmpla deci nu aveai cui sa impartasesti si rele si bune?

Eu zic ca e un mare noroc sa te intalnesti cu acest sentiment: iubirea. Nu toți îl cunosc si nu toți sunt capabili de el.
Oricum ce pot spune e ca atunci când ti se întâmpla....dăruiești tot fara sa aștepți nimic, faci orice fara sa te gândești la ce câștigi sau pierzi, nu regreți nimic si iți pare bine ca ti se întâmpla.

Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

"Oh, cat de dulce ești nebuno!
Ca le ești draga tuturor,
Cunosc barbari, femei frumoase si copile,
Ce te-ar îndrăgii, te-ar săruta.
Tu ești iubirea tuturora si numai eu iubirea ta!"


Se zice ca dragostea de viața e de natura sa intretina persoana, pe când cea de sex are ca scop întreținerea speciei. Însa se naște o întrebare: e oare omul conștient de perpetuarea speciei sau face sex doar ca sa-si satisfacă nevoile/pornirile carnale?

O sa încerc cat de cat sa mă axez pe doua aspecte: viața sexuala in cuplu (aventuri amoroase de lunga durata cu aceeași persoana) si viața sexuala in afara cuplului (aventuri amoroase de scurta durata cu diverse persoane).

Pentru moment voi încerca sa definesc cativa termeni, ca ideea ce o propun sa fie mai bine înțeleasa.
Voluptatea, ar putea fi instinctul către satisfacerea datoriei fata de sine.
Imoralitatea, s-ar putea traduce prin, viciul de a-ti satisface decât propriile plăceri.
Perversiunea, este voluptatea care face omul sa nu fie impresionat de un obiect real ci de imaginea acestuia.

Ca argument care sa sustina titlul postului ar fi următoarea afirmație.
Voluptatea nu e ceva dezirabila deoarece omul si abandonează propria persoana lasandu-se a fi un mijloc al instinctelor trupești, fapt ce contravine firii lucrurilor: omul trebuind sa se vadă si sa fie văzut ca un scop nu ca un mijloc. Cum spuneam e perversa acea voluptate ce determina individul sa se lase folosit doar pentru satisfacerea nevoilor animalice (porniri lipsite de constiinta actului in sine).

In mai toate invataturile sacre se vorbește despre împlinirea spirituala, ca fiind scopul principal al individului pentru uniunea lui cu divinitatea, iar contactelor fizice li se conferă strict rolul de perpetuare a speciei. Având in vedere aceste ar trebui sa vorbim si despre castitate, ce ar putea fi, satisfacerea instinctului de perpetuare doar ca o datorie a individului, fata de sine însuși, ca parte a speciei si doar in cadrul cuplului, in sensul ei extrem castitatea însemnând abținerea totala de la pornirile sexuale.(idei dezbătute de Kant)

Dar, daca nesatisfacerea plăcerii personale ar fi o incalcare, o dezonoare a umanitarii prin propria persoana? Daca ar fi o batjocura la propria sa condiție umana?

Oare unde, de ce, cum si când a apărut ideea de cuplu? Ce înseamnă cuplu? Presupune si o anumita doza de posesivitate? Care ar trebui sa fie scopul cuplului? Oare implica: exclusivitate, fidelitate, loialitate si cum se zice in povesti "pana la adânci batraneti"? Ori viața lui tine atât timp cat cei doi indivizi au scopuri si rosturi comune si mijloace asemănătoare de a le realiza?

Adevărul e ca nu știu răspunsurile la întrebările de mai sus.
Ce știu e ca:
- pentru mine, viața in cuplu nu ar trebui sa fie restrictiva
- ar trebui sa se bazeze pe încredere, respect, simpatie, atracție si sincronizare
- omul nu e un obiect si la fel cum nu poate fi mijloc de atingere a unui scop (el fiind scopul in sine), nu poate fi nici proprietate (posesiune)
- si având in vedere ca nu exista om perfect si implicit femeia ideala încerci tot timpul sa-ti găsești pe cineva ce sa se apropie cat mai mult de ce-ti dorești.

In ceea ce privește viața sexuala in afara sau in interiorul cuplului, atât timp cat contactul sexual nu devine singurul scop al interacțiunii intre cei doi indivizi, nu vad nimic deplasat in a fi activ atât in cuplu cat si in fata lui.

Plecat voi fi pe veci in marea neagra,
A marelui necunoscut ce mă reneaga
Si tu vei sta sa mă aștepți la sânul sau,
Sperând ca voi veni, voi ajunge-n sufletul tău.

Dar eu inlantuit de catusele pedepsei,
Degeaba încerca-voi sa cobor spre tine,
Tu străina si departe vei fi de mine.
Pentru eternitate ne vom iubii ca doi atei.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.