Legenda Lupului Alb

A fost odatã un tip care a lucrat ca sofer de cisternã septicã A fost dat afarã de la Salubritate pentru comportament inadecvat.
Tipul era cãsãtorit, dar nevastã-sa era o usuraticã oarecare. El era nebun de gelozie. Într-o zi ea iese în oras sã se intalneasca cu niste prietene. O urmãreste. Nu s-a dus sã se întâlneascã cu prietenele, ci cu un patisier, o corciturã neagrã pe cât de neagrã e ciocolata amãruie... Îsi face de cap cu el... locuia la parterul unui bloc. Soțul aduce camionul septic, aruncã furtunul pe geam si pompeazã înãuntru întregul continut al cisternei. Trei tone de fecale si pleacã de acolo... usurat. Politia îi ia urma împuþitã si-l aresteazã. Raportul investigatiei aratã cã: au gãsit douã tone jumate de fecale si încã jumate de tonã pulverizatã peste pereți si mobilã.
Începe un proces.
Îl cheamã pe patisier pe post de martor. Judecãtorul îl întreabã: "Deci, mergeati acasã sã vã
odihniți dupã o zi de muncã," "ați deschis ușa si... rahat!" "V-ati simtit rãu, ati vomat?"
Judecãtorul încerca sã stabileascã daunele morale nu numai cele materiale.
"- Nu, nu am fãcut-o.”
- Cum așa?"
"Uite asa, domnule judecãtor.Dacã era o balegã sau douã, as fi vomat.Dar douã tone jumate de rahat nu-ti provoacã nici greatã."
Concluzia e simplã:
Vãtãmarea morala, asta conteazã, nu cea materialã.

MORALA: Cu cât e mai mare rahatul, cu atât e mai micã paguba.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

La un moment dat o vrabie a poposit intrun mănunchi de iarba ca sa culeagă o grăunța. Ghinionul a făcut ca, acel mănunchi de iarba sa fie chiar in spatele unei vaci care chiar in acel moment dăduse drumul excrementelor si ele căzuseră pe sârmana pasare. Prezenta inoportuna la locul nepotrivit, era acum intro situație foarte delicata. Singura nu mai avea cum sa iasă din rahat, iar vaca plecase de acolo fara sa fi remarcat ce făcuse. A noastră păsărica avea nevoie neapărata si rapida de ajutor, altfel riscând sa se sufoce. Întâmplarea a făcut sa treacă pe acolo o pisica. Vrabia zărind pisica o striga si ii ceruse ajutorul promitandui ca o va răsplătii daca o salvează. Pisica zis si făcut, nu a așteptat sa fie rugata a doua oara. A SCOS VRABIA DIN RAHATUL IN CARE ERA PANA LA GAT, A CURATATO SI APOI A MANCAT-O.

Morala: nu oricine te baga in rahat iți e dușman si nu oricine te scoate iți este prieten.


Am scris povestioara asta asa ca introducere a ce vroiam sa zic.
Cum ne putem da sema cine e "vaca" si cine e "pisica" in viata noastra de zi cu zi?

Oare ce e mai rau?
Sa ști si sa nu faci nimic sau sa nu ști si sa faci ceva?


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Clipa Fatalității haosului ce ne inconjoara ce a reușit sa sfarseasca o viața ce ne-a marcat pe mulți dintre noi.

Stupizenia unei acțiuni, aparent necugetate, ce ne-a ridicat multe întrebări ale căror răspunsuri dor si vor durea mult timp de acum incolo.

Când observi o stea cazatoare iți pui o dorința, când apune viața unui om ești îndurerat. Ce contradicție interesanta pentru doua fapte ce semnalează același aspect. Oare ce dorința si-a pus omul din celalalt capăt al lumii când viața de langa mine a pierit?

Continui cu gânduri si cu cercetarea aspectelor fatalității (pe care parca o prevăd) si haosului punându-mi in mod natural întrebarea: având in vedere ca nimic nu este intamplator, ca totul are o legătura si nimic nu sta (se mișca) care e fost scopul, ce anume trebuia sa invatam de pe urma acestui soc?

Oricum ai afla răspunsul si oricare ar putea fi el tot mai ridica o întrebare: Cum te poți ferii de astfel de situații? sau reformulat: o sa încep cu o paranteza (majoritatea oamenilor au tendința de a deveni mai uniți, iar cineva îmi tot spune ca asta e modul meu de a mă proteja, (respectiv sa raman distant) ei bine întrebarea e: sa îmi sporesc interacțiunea cu persoanele apropiate, caci nu se știe când nu vor mai fi, sau sa raman rece si distant ca, atunci când ele vor fi scoase din peisaj, durerea sa nu fie copleșitoare si de nesuportat?

Eu as putea zice ca sunt tangential afectat, nu vreau sa-mi imaginez cat suferă cei implicați mult mai direct ca mine si uite așa poate mi-am dat un răspuns.

Pana si in astfel de momente ne dam seama cat suntem de egoiști, daca pot spune asta. E un egoism subtil greu de perceput chiar si pentru cel ce-l nutrește. Ai impresia ca parca nu ai "profitat" destul de acea prezenta care acum e istorie si amintire, o amintire ce niciodată nu va mai prinde viața.

Ce anume doare așa de tare când pierzi pe cineva definitiv si irevocabil?
E surpriza evenimentului (surpriza despre care am mai vorbit, fie ea buna sau rea tot nu ne convine); e modul in care se produce (lent, lesne de intuit sau brusc); e gradul de apropiere; sunt dorințele, gândurile si planurile subiective sau comune legate de acel suflet?

Așa ca o încheiere, dar nu ca un ultim cuvânt si gand, afirm ca: o tragedie e un eveniment ce răscolește totul in tine indiferent de gradul de apropiere, gânduri, planuri sau orice altceva si oamenii printre altele pot fi impartiti in doua categorii: mai afectuoși sau nepăsători. Inca nu am aflat de parte cărora mă pot așeza sau poate din nou eu am modul meu ciudat si diferit de a trata acțiunile ce-mi impresara calea.


Band din aceeași cupa cu tine, am invatat ca,
O stea nu moare ci se ascunde vederii noastre,
Sunt multe ce noi nu le știm si nici percepem.
Unul singur însa a fost îndeajuns ca sa vedem.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Am mai scris despre acest subiect, sau cel puțin am început sa scriu...mai tot ce fac eu poate fi caracterizat doar ca un început (impulsul din spatele acțiunii)...
E vorba de clipa, timp, "efemeride" sa le zic așa si in cealaltă parte a balanței e vorba despre ce ramane statornic, ce nu uitam...


Cu mult timp in urma, cu un pas înaintea lumii ce a început sa-l citească am citit si eu Alchimistul de Paulo Coelho. E o carte ce mi-a plăcut si pot zic impresionat, de fapt mai toate cartile lui au lăsat o amprenta asupra mea, citite intro oarecare ordine te poarta printre anumite etape... Ok, sa revin, in acea carte era vorba, printre altele, de "povestea personala". De când am citit povestioara alchimistului si pana acum am tot încercat sa-mi descopăr sau sa-mi aflu povestea (si au trecut aproape 10 ani de atunci sau poate chiar 10?), pentru ca astăzi fara prea mult efort sa aud un zgomot ca acela provocat de o moneda ce cade intrun vas de metal.


Ce ti-e si cu povestea asta personala...exista, părerea mea, doua variante de a ti-o afla: odată după ce "ti-ai luat la revedere de la barcagiu" si altfel, printro sclipire de moment si o determinare de-o viața. Exista totuși si cazul celor mai puțin "fericiți" ce nu si-o știu niciodată si hoinăresc ca simpli vagabonzi pe străzile vieții.


E ciudat cum dintre atatea intamplari, povesti, conjuncturi, istorii si istorisiri efemere unele raman nemuritoare in mintea si inima noastră, doar ca raman imortalizate. Ce e viața: sa fie o insiruire de acțiuni, sa fie ceva ce începe ca sa se sfarseasca, sa fie ceva ce curge pentru ca la un moment dat sa se fi scurs tot? Nu știu cum funcționează memoria, fie ea individuala sau colectiva, însa unele lucruri raman împietrite in ea, timpul nu le deteriorează. Oare de ce amintirile nu prind viața (trimitere cu câteva rânduri mai sus)? Sau poate ca viața, pentru fiecare dintre noi, e acel ceva ce nu a apucat sa se sfarseasca, inchieie, ce nu a zis ultimul cuvânt: e zâmbetul ce ne creează amintirile si visele...?


Sunt multe lucruri despre care as putea sa scriu, sunt multe lucruri ce as vrea sa le scriu, sunt multe lucruri ce merita citite; din păcate sunt așa de puține momente când se poate pune ceva pe "foaie". Poate la un moment dat o sa aștern totul, așa cum natura din când in când acoperă totul cu neaua ca noi sa putem citii povestea ei, in albul imaculat...


Vremea vremuiește,
Timpul dăinuiește
Clipa se stinge
Dragostea se-atinge.

Vremea vremuiește
Viața se traiste
Clipa-i trecătoare
Amoru-i ca o floare.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

La un moment dat cineva îmi spunea: "relaxează-te, nu mai privii totul ca pe o lupta, nu tot ce e in jurul tău iți e un adversar..." ei bine, cred cu tărie ce se insela. Absolut totul e o lupta si ar fi bine ca la final sa poți sta in picioare. Oricum as privii lucrurile m-am saturat sa fiu un ipocrit si sa susțin ca nu îmi doresc si ca nu caut sa casting mereu, sa fiu cel mai bun. In absolut orice situație, in absolut orice acțiune sau interacțiune ne dorim sa fim "cei mai tari" sa dominam si sa ne impunem, sau sa dam tonul. Tehnici, secrete in aceasta direcție sunt o multitudine, însa, după părerea mea, cheia e, echilibrul si capacitatea de improvizație si de a surprinde. De multe ori suntem surprinși de ce ni se întâmpla, ca e bine ca e rău, si pot sa jur ca in ambele cazuri nu ne convine. De cele mai multe ori punem pe seama destinului, ce e un concept așa de vag si puțin probabil...adevarul e ca suntem surprinși atunci când am încetat sa mai luptam sau când stilul nostru nu evoluează, nu se adaptează, "stilul asta vechi de a lupta nu e valabil, aici trebuie sa improvizezi..." Ehei, ca sa reușești sa câștigi, pe langa cele amintite mai sus trebuie sa descoperi si punctul de sprijin al adversarului si sa-l destabilizezi, odată cu demolarea temeliei nicio casa nu mai poate sta in picioare. Un alt aspect important este sa nu renunți niciodată si tot timpul sa te străduiești dincolo de limite, sa nu se vadă niciun moment ca ești sleit de puteri si in punctul de a ceda, asta va destabiliza adversarul mai mult decât o lovitura pusa in punctul perfect si ca in orice lupta trebuie sa controlezi situația. Unii spun; renunța la o runda ca sa poți câștiga meciul, eu spun, daca ai încredere in forțele tale meciul poate fi câștigat intr-o singura runda; "si mâine e o zi" nu iți aduce niciun folos, pana si non-combatul are consecințe (poate chiar mai grave, in unele situații, decât lupta dusa pana la extrem).


Vreau sa dau si un exemplu concret din viața mea: acum cate va zile am fost la munte la schi (cel puțin așa am pornit), odată ajuns acolo m-a lovit frica de eșec si neîncrederea in forțele proprii, am început sa caut tot felul de motive ca sa nu schiez paradoxal, doar pentru asta eram acolo. Ba zăpada nu are buna sau destula, ba schiurile erau "nepotrivite" ba ca se lasă ceata...etc. Adevarul era ca nu mai schiasem de patru ani si pe de o parte scuzele mele erau indreptatite. Am stat așa si m-am codit câteva ceasuri (noroc ca ajunsesem devreme) iar la un moment dat mi-am zis: la naiba, ce am de pierdut? Mi-am pus clăparii, am luat schiurile in spinare si m-am îndreptat plin de tupeu spre teleschi. Recunosc nu prea m-am mai interes cu teleschiul, am căzut primele doua dați, au ras cativa din jurul meu (care probabil răsuflau ușurați ca nu li s-a întâmplat lor)a început sa mă bata gândul sa renunț, de unde si vorba: "daca un lucru ti se întâmpla o singura data, șansele sa se întâmple si a 2-a oara sunt aproape nule, însa daca ti se întâmpla de 2 ori șansele sa se întâmple si a 3-a oara sunt de peste 90%". Însa am zis NU, nu mă las. Daca as fi făcut-o nu m-as fi iertat, eram un învins si chiar mai grav decât atât as fi acceptat-o chiar eu, fara pic de lupta. Așa ca m-am ridicat, spunându-mi in gand: odată ajuns la podea singura alternativa e sa te ridici si sa mergi mai departe, m-am pus din nou la coada la teleschi si am reușit sa ajung in vârf fara niciun eveniment neplăcut, mi-am dat drumul in jos spre baza si nu m-am oprit din schiat pana la lăsarea serii. Am fost foarte mulțumit de mine chit ca eram terminat de oboseala si toți mușchii îmi erau solicitați la maxim, însa fericirea ca am reușit sa fac un lucru ce-mi place nu are preț. De unde si vorba: daca nu încerci, nu câștigi.

"Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn't do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore." Dream.

Mark Twain


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Mi-a salvat viata, e cel mai bun prieten al meu.

Trebuie sa vin cu anume adăugiri la o postare anterioara. Vorbeam de a interveni sau nu in destinul cuiva, salvandu-i viața, daca suntem puși in situația respectiva.

Da o facem, ii salvam dar doar pe cei ce ne sunt dragi, cei ce sunt importanți pentru noi, chiar daca pentru asta ar trebi sa plătim prețul suprem: propria noastră viața. Caci ce poate fi mai frumos, mai maret, decât sa salvezi o viața? Sa faci jertfa suprema...nu știu de ce dar tot îmi vine in minte similitudinea dintre ideea ce am încercat sa o expun si sacrificiul/jertfa cuiva, pentru noi toți. Cineva a "murit" ca noi sa putem trăii. Ceva moare, ca noi sa ne putem naște...

eseu sentimental

am încercat sa te fac fericita,
dar nici D-zeu nu ar putea sa o Faca.
am fost sincer, ai zis ca te mint,
am vrut sa-ti dau totul, am vrut sa te simt.

nu m-ai lăsat sa-ti arat ca te iubesc,
nu m-ai lăsat sa mă îndrăgostesc.
m-ai reproșat ca-s rău, ca-s drăcesc
si eu vroiam, decât, sa pot sa-ti zâmbesc.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Putem noi oare sa alegem cine traiste si cine moare? Suntem, noi, destul de puternici ca sa suportam o asemenea responsabilitate?

Mergeți pe strada si in fata voastră un copil mic se pregătește sa treacă strada, fara sa se asigure. O mașina se apropie in viteza mare, iar pericolul e de neevitat, copilul va fi ucis de impact. Ce veți face? O sa salvați copilul, caci in situația data se poate face, sau nu interveniți?

Acum aproape 100 de ani un copil se juca pe marginea drumului. Pe câmpul de langa drum lucra o femeie. Din spatele copilului se apropia o mașina in viteza mare, iar șoferul nu avea cum sa vadă copilul. Femeia se ridica si salvează copilul de la moarte. Ea era evreica, iar el era Hitler. Restul e istorie si detaliu.....

Eu unul nu mi-as asuma aroganta de a hotari cine moare si cine traiste! Se poate numi lașitate, se poate numi egoism însa cine poate înțelege lumina sau întunericul?

Am dreptul sa aleg ce-mi place,
Mi s-a oferit acest capriciu,
Sunt lăsat, cu buna știința,
Sa greșesc, sunt lăsat sa fiu liber.

Am puterea de a decide pentru mine
Am puterea de a-i influenta pe alții.
Am puterea sa lovesc si sa rânesc,
Sunt liber sa fac tot ce e nepermis.



Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Se pot spune multe despre subiectul asta, se poate filosofa fora încetare si tot mai ramane ceva de adăugat....de aceea eu voi spune o povestioara si eventual câteva rânduri daca va fi cazul.


Intr-o zi un om paseste intr-o pădure. S-a speriat foarte tare atunci când s-a întâlnit cu un tigru. A început sa alerge cu tigrul pe urmele sale, pana a dat de o prapastie ce-i tăia calea. Omul știa ca va murii. Ori îl va manca tigrul înfometat, ori va sari in prăpastie si se va strivii de stânci. S-a decis sa riște. A avut noroc...s-a prins intrun copac. S-a uitat in jos si a zărit un leu. Apoi a auzit niște sunete...cront, cront, gggggrrrrr, ggggggggggrr printre frunze vede doi șoareci ce rodeau creanga pe care stătea. Știa ca, creanga nu va tine si la un moment dat se va rupe. Prins la mijloc intre un tigru si un leu, cu doi șoareci care parca așteptau momentul când creanga va ceda din cauza greutății, s-a decis totuși sa ramana unde era. A mâncat fructele din copac nepasandui ca sunt otrăvitoare si a adormit. Când s-a trezit, totul dispăruse... Cum așa? si spuse...
Tigrul sărise când el dormea, a căzut jos, astfel speriind șoarecii, s-a bătut cu leul si au plecat amândoi raniti.
Omul a supraviețuit ;)

Poate si tu atunci când te vei trezii toate greutățile vor fi dispărut

In povestioara de mai sus este vorba de teoria, haosului, a filosofiei asiatice. Cum ca haosul este cel ce da viața...
Am ales povestioara asta caci se potrivește destul de tare cu filosofia noastră mioritica...vezi Miorița... cu singura diferența caci omul din poveste nu a stat cu mâinile in sân ci totuși a încercat ceva: însa a fost la fel de nepăsător in fata pericolului iminent, precum ciobănașul nostru. Se potrivește in același timp si atitudinii credinciosului fanatic, ce ar fi in stare sa se lase 100% in mâinile Domului si astfel sa sfideze orice pericole.

Pentru voi ce inseamna "moartea", e un nou început, un sfârșit (dar un sfârșit, al cui)?
Ce ai face daca ai ști ca ti se apropie sfârșitul? Ai încerca sa faci tot ce nu ai reușit din diverse motive, sau din lașitate? Ai face tot ce nu e permis? Ai intra in panica sau ai accepta faptul in sine?

DIALOG

"S-a născut un nou virus. Se raspandeste cu repeziciune si e mortal.
- cine știe câta lume poate murii din cauza lui!
- cui ii pasa? cu toții murim intrun final, care-i diferența?
- E o diferența intre a merge in Rai sau in iad...
- am crezut ca cei buni nu mor... crezi in Judecate de apoi?
- da
- cine ar trebui sa meargă in iad? cel care primește judecata sau cel ce trece de ea?
- nu-ti pot răspunde. știu doar ca tu poți alege calea, sa fi bun sau sa fi rău...băieții rai merg tot timpul in iad."


Evadând dintr-o lume meschina,
Evadând dintro lume nebuna,
Dincolo evadând cate un pic,
Dincolo evandand dintrun nimic.


Evadând in necunoscut,
Te cufunzi de la început,
Intrun infinit nepriceput,
Veșnic întunecat si tăcut.

Acolo nu ști ce este,
E un vis e o poveste?
Sau un haos si o durere,
Care niciodată nu piere?
Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.