Legenda Lupului Alb

Cati dintre noi nu au ajuns macar odata la fundul sacului?

In acel punct critic, de unde ca sa poti merge mai departe a trebuit sa stergi toul si sa o iei de la capat.

In acea clipa (cand esti terminat) incepi sa te vezi ca pe o cusca in care esti inchis si oricum si oricat ai incerca sa scapi, de unul singur ori gasindu-ti refugiul/salvarea in ceilalti (fie ca e o persoana draga, fie ca e un prieten sau cineva din familie, ori vreun specialist abilitat) nu ai facut altceva decat sa te inchizi mai tare.

Adevarul este ca singura metoda de a te elibera, e de a scapa cu totul de ea: sa fi capabil sa-i indentifici perimetrul, gratiile; ce reprezinta si cum ai ajuns in ea. E normal sa sti toate aceste detalii, doar tu singur ai construit-o.

Daca oamenii din jurul tau, cei de la care asteptai suport si alinare nu te ajuta cu nimic, ba mai mult iti distrug spiritul...de ce sa mai ai nevoie de ei? Parintii care se prefac ca te sustin, iubita care se preface ca te iubeste, prietenii care se prefac ca te inteleg. Curma-le suferinta, nu-i mai chinuii, sterge totul..asa cum am mai zis: e mai bine sa nu lasi nicio urma.

Nu e nebunie sa iti doresti sa o iei de la zero, daca ce ai sau ce faci nu te mai satisface.

Nebunie e sa fi nefericit, sa accepti starea ca atare si sa umbli ca si cand ai fi anesteziat la realitate, pas dupa pas; zi dupa zi. Nebunie e sa te prefaci ca toata aceasta nefericire e normala (ca asa cum sunt lucrurile acum asa ar trebui sa fie pentru tot restul vietii), sau sa te prefaci ca esti fericit. Sa dai cu piciorul la tot potentialul tau, la toata bucuria, la sentimente, la toata pasiunea pe care viata a scurs-o din tine zi de zi prin greutatiile la care ai fost supus.

Dar nu! Nu te lasa invins, ridica-te curajos si infasca de la ea tot ce ti-a luat.

Oare stie fiecare care-i e cusca?

Cine mai crede în ziua de azi: în cauze drepte; în cinstea și curajul de a spune adevărul indiferent de urmări; în justețea unui act crud dar corect; în onoare și respect și mai presus de toate în parolism (acest respect de sine ce multora le lipseste).

Cine mai apreciază azi: o mână întinsă atunci când ești în noroi (și nu mă refer la aprecierea de moment, ci aceea ce durează); o inimă caldă in frigul unei vieți crude; un caracter de fier împotriva tuturor ispitelor; mândria de a recunoaste și puterea de a vorbii despre orice legat de propria-ți persoană (deoarece nu ai nimic de ascuns, nimic de care să-ți fie rușine).

Cine mai visează: să aibă puterea să-i ajute pe toți cei care îi ies în cale și au nevoie; să facă dreptate chiar și atunci când știe că pierde tot; să aducă soarele unei dimineți senine de primăvară în viața celor cu al căror drum se intersectează, fără discriminări,regrete sau condiții.

Cine își mai iubește aproapele (pentru sufletul său nu pentru altceva) ca pe sine insuși si chiar mai mult de atât și alții cați oare nu mai dorm nopțile că nu au reușit să facă cele mai sus amintite?

Și oare câți ar face orice pentru a-și salva pielea și aparențele, indiferent peste ce sau cine calcă și la ce renunță pentru o clipă de minciună ce-i poate duce mai departe?

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

un om se poate schimba in fel si chip. isi poate schimba numele, infatisarea, adresa, se poate schimba radical...insa un lucru ramane constant acelasi...sunt pasiunile lui.

m-am tot intrebat de foarte mult timp, ce anume ne defineste si nu am gasit un raspuns...pana acum. ei bine uite ca pana la urma am gasit piatra lapis lazuli (imago mundi).

e acea idee, devenita obsesiva...care e "povestea mea persoanala"? idee descoparita mai clar in "alchimistul". de cand am citit acea carte m-a tot preocupat, aceasta Poveste personala"; nu intelegeam la ce se refera autorul si eram tare suparat ca nu descopeream ceva maret ce s-ar putea transforma sau ce ar putea fi "povestea".

acum stand si reflectand am priceput ca nu e vb de ceva ce trebuie realizat, nu e ceva fizic...material, ci mai degraba ceva subtil...ce tine de suflet.

am inceput sa ma uit in jurul meu, sa gandesc in retrospectiva si sa vad daca pot descoperii in trecut si printre oamenii despre care cred ca-i cunosc foarte bine, "povesti personale", respectiv pasiuni de netagaduit.

daca cineva m-ar oprii pe strada sa ma ia la bani marunti, sa-i descriu fiecare persoana pe care o cunosc, printr-un singur cuvant...oare asa avea nevoie de degetele de la ambele maini sa numar acei insi? daca m-ar pune sa fac o lista cu indivizi despre care cred ca-i cunosc....lista ar fi destul de lunga, unde sa mai pui la socoteala tiparele umane cu ajutorul carora poti deslusi pe cel de langa tine...dar adevaru e ca sunt foarte putini acei pe care intr-adevar sa-i cunosc.

vorbeam de trecut...gandindu-te la el ti-l poti amintii intr-o mie de feluri, dar facand asta nu vei trece in viitor. cum s-a putut asa ceva? cum poate sa traiasca asa? etc sunt intrebari fara rost. adevaru e ca nimeni nu poate traii, cu trecutul propiu insa unii au puterea sa-l puna deoparte. odata descoperita si acceptata pasiunea personala calea ti se lumineaza, nu-ti mai ramane decat sa o infrunti.

iar amintirile...alege-le cu grija caci doar cu ele ramanem...pana la urma...eu zic sa le alegem pe cele placute...


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Sunt unele lucruri fata de care nu ne putem ascunde exemple ar putea fi multe: trecutul nostru, faptele noastre, datoriile noastre etc…

Pentru suflet, ochii sunt precum boabele de mazãre sub salteaua unei prințese. Nu o lasã sã se odihneascã.


Imaginativa viata ca si cum ar fi o inchisoare rotunda cu curte interioara, in mijlocul careia se afla turnul de veghe cu celulele in jurul sau; nu au usi deci cei ce vegheaza vad tot, nu te poti ascunde. Ochiul care vede tot. Ochiul e cel mai rapid lucru o datã ce arunci o privire, cãlãtoreste cu viteza luminii. Ca sã te ascunzi de el, trebuie sã depãsesti viteza luminii, ceea ce fizic, este imposibil. Mesajul ar putea fi: abandoneaza-ti orice speranta tu cel ce intri aici. Speranta e ca o pasãre care zboarã doar înlãuntrul cuștii. Dacã o lasi liberã, moare.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

"La început a fost cuvântul
si cuvântul a fost la Dumnezeu
si Dumnezeu era cuvântul"

Noi oamenii suntem diferiți fata de celelalte ființe de pe pamant, părerea mea, datorita faptului ca, avem capacitatea de a simboliza (sa dam un interes, un simbol, la orice ce ne înconjoară) nu datorita faptului ca suntem capabili sa comunicam, socializam si conștientizam.

Sunt de părere ca si celelalte viețuitoare sunt capabile sa comunice (fiecare animal având limbajul propriu, spre exemplu la Caine e lătratul...) si au conștiința proprie ce le ajuta sa-si dea seama daca sunt din aceeași specie sau nu, altfel cum si-ar da seama un delfin ca nu are cum sa se împerecheze cu un rechin sau mai ști cu o hamsie; de asemenea cred ca au si conștiința binelui si răului așa cum o avem si noi (chiar daca noi nu ne mai dam așa de bine seama); la fel cum si animalele (majoritatea dintre ele) trăiesc in grup deci am putea zice ca sunt ființe sociale. In fine nu vreau sa continui cu exemplele caci risc sa-mi pierd ideea....

Cineva cândva îmi spunea ca: un invatator atunci e pe deplin mulțumit sau rezultatul sau si-a atins pe deplin obiectivul, când elevul a ajuns sa-l depaseasca.... Ei bine la fel sta treaba si cu simbolurile descoperite de om.

E ciudat cum simbolurile ce ne înconjoară au ajuns sa fie mai puternice decât omul in sine, exemple de simboluri ar putea fi: cuvântul si cifra. Aceste doua unelte ce ne ajuta sa ne raportam si coordonam in spațiu, timp si intre noi. Însa din păcate scopul descoperiri lor s-a pierdut in negura timpului, ele ajungând sa ne încurce de cele mai multe ori.

Odată cu simbolizarea obiectelor din jurul nostru s-a descoperit si secretul si in felul acesta s-a descoperit puterea si modurile ei de propagare. Descoperindu-se un lucru, aparent atât de prețios (cum este puterea), a trebuit sa se inventeze si un preț al ei, iar acest preț trebuind sa poată fi cuantificat, in felul asta apărând banul. Din moment ce am ajuns sa avem putere si bani a trebuit sa măsuram si durata lor deci am descoperit timpul (cu secundele, minutele, orele, zilele, anii lui). Având deja așa de multe simboluri in jurul nostru a trebuit sa putem contabiliza realizările in felul asta descoperindu-se cifra...etc.

Ajungând sa deținem controlul asupra simbolurilor (ce erau menite sa ne ajute sa comunicam sa ne înțelegem intre noi) am considerat ca e prea banal ca toți sa știm același lucru, deci am început sa amplificam secretul si in felul asta am ajuns ca "proprii noștii elevi (cuvântul si cifra)" sa ne domine si fara ele sa nu mai putem face nimic.


Biletele la control va rog....calatorie plăcuta in continuare


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Ce suntem noi oamenii, ca si ființe, ca si prezente in...(nu știu cum sa-i spun) aceasta lume, in acest univers?

Eu am zis despre mine ca sunt suma celor văzute de ceilalți la mine? Însa doar atât sa fiu? Dar totuși eu cum sunt pentru mine in propria-mi conștiința? M-am confundat cu acela ce-l știu si ceilalți sau am păstrat o parte din mine, doar pentru mine?


Sa fim noi totuși, decât un mănunchi de informații (amintiri, fapte, intamplari, emoții si sentimente) conținute intr-un recipient si nimic mai mult?


Daca ar fi așa, e de inteles de ce nu ajungi sa-ti cunoști aproapele nici după o viața petrecuta langa el. Cum sa-l cunoști când el se afla in toți ceilalți cu care a interacționat si unde sa mai pui la socoteala ca e si in cei cu care nu a interacționat in mod direct, dar care printr-un concurs de împrejurări îl știu in si din anumite ipostaze. Cum ai putea sa ști toate aceste detalii despre el? Ar trebui sa faci un studiu de caz printre toți cei ce l-au cunoscut si ar mai trebui ca ei sa fie dispuși sa-ti furnizeze informațiile, despre el, cu o acuratețe demna de invidiat si nici atunci nu ar fi destul: caci cine-i știe pe toți cu care a interacționat in mod direct sau indirect acel individ (unii ar zice ca serviciile secrete, însa sa lăsam gluma deoparte). Pe deasupra ca problema sa fie si mai dificila, mai exista si propriile lui trăiri, pe multe dintre ele nestiindu-le nimeni (poate nici el cu exactitate).


Dincolo de definiția ce o voi da ce anume suntem? Definiția suna ceva de genu: ființe bipede, fara blana, cu unghi, ce au conștiința de sine si sunt caracterizate prin faptele, vorbele, trăirile si evenimentele petrecute, fiecare având o personalitate proprie dar ce poate fi încadrata intro anumita clasificare (deci nu suntem așa de diferiți din moment ce facem parte din grupe de caracteristici), purtători de un anumit sex, cu plăceri si apucături dobândite in funcție de epoca in care ne-am petrecut pasagera existenta.


Revin si spun: ne putem raporta decât la trecut, mai precis la ce a fost si cunoaștem din propria existenta. E un handicap foarte limitativ.

Sa te identifici cu urmele pașilor ce i-ai lăsat, hm...sa poți sa distingi daca sunt ai tai sau nu,hm...


Calatori plăcuta in continuare...BILETUL LA CONTROL, VA ROG...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Nu știu ce se întâmpla dar tot mai am cate ceva de adăugat la capitolul "amintiri".
Nu am știut pana acum ca e un capitol, nu am preconizat ca voi scrie mai multe posturi despre asta. Însa iată-mă din nou in fata tastaturii, scriind provocări pentru mine - pentru voi.


Pana acum am aflat ca amintirile nu prind viața (sau cel puțin așa cred, cu toate ca uneori unele parca cresc, se dezvolta si inbatranesc exact ca si noi oamenii ce le trăim); am mai aflat ca ele prind viața si încep sa schimbe clipa in momentul când gândul nostru (ce zburda liber pe toate planurile) ne poarta in trecut. Acum am invatat ca; amintirile nu numai ca odată aduse in minte încep sa pulseze, sa schimbe, însa ele ne si urmăresc. Atât timp cat noi vom trai si atât timp cat vor fi in aceasta lume persoanele drage cărora le-am impartasit totul, aceste amintiri vor bântui si ele.
Ne vor cotropii gândul ori de cate ori vor avea ocazia, pana in momentul când ceva ce trebuie sa se întâmple atunci...se va întâmpla; pana când, cheia nu va intra in lăcașul potrivit nu vom auzi niciun scartait de ușa.

Mă întreb: oare cum e sa-ti amintești viitorul?
Hm, acum de la amintiri am ajuns la alta tema si anume axa temporala: trecut-prezent-viitor. De ce tot timpul ne raportam la ceea ce a fost si nu ne putem raporta la ceea ce va urma? Oricât de multe indicii am avea tot nu suntem in stare sa ne cunoaște viitorul, cu aceeași "certitudine" cu care ne cunoaștem trecutul. Este injust! ambele sunt ale noastre însa doar unul ni se dezvăluie. E ca si când ai fi in desert si ai alerga după fata morgana...ea tot timpul va fi acolo însa tu niciodată nu o vei găsi. Așa e si cu viitorul, când ai ajuns sa-l cunoști devine prezent si in următoarea clipa devine trecut...deci niciodată nu te intalnesti cu el intre patru ochi.

Calatorie plăcuta in continuare...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Sa fi capabil sa arați recunostiinta e un lucru foarte important.

Cred ca am ajuns sa am o idee despre ceea ce poate fi ca si concept "adevărul" si de ce nu ne este la indemana sa-l cunoaștem.

Odată cu "căderea" din "rai" omul a ajuns sa fie o ființa slaba, purtata de propriile trăiri si sentimente. Cunoasterea "adevărului" ar folosi-o in scopuri personale determinate de pasiuni necugetate. Neavând o vedere de ansamblu si nefiind in stare sa prevadă viitorul, el, s-ar autodistruge. Caci, la fel ca si in "mitul peșterii" adevărul/lumina te poate orbii (rațiunea si conștiința nemaiputând sa te ajute) "orice licurici, după ce apune soarele, se crede inloctiitorul lui"....L. Blaga, Zări si etape.

Așadar omului i-a fost data o viața ce o putem compara cu un joc de puzzle. Trebuie sa așezi fiecare piesa la locul ei ca sa poți trece mai departe. Omul putând sa vadă doar ce e in imediata lui proximitate; nefiind in stare sa privească totul unitar. Așa cum zicea si Lucian Blaga, aprinde un chibrit in întunerec si vei vedea bine ce e langa tine sau nu aprinde si vei vedea tot însa nu vei distinge....idee preluata din "Eonul dogmatic".

Din păcate putini dintre noi mai pot sa-si găsească punctul de unde au căzut si de unde si-au început rătăcirea (aluzie la schema punctului si cercului). Voi încerca in continuare sa dau inca o direcție asupra întăririi spirituale așa cum o percep eu.

Cum spuneam, omul e purtat de dorințe personale, de invidie si ura (caci întotdeauna râul a fost mai simplu de asimilat decât binele) si a uitat ce înseamnă compasiunea si iubirea iar daca in momentul însușirii "cunoașterii" omul e cuprins sau insotit de ura, întunericul ii va cotropi sufletul si mintea. Din acel moment zâmbetul va dispărea de pe fata sa iar lumina din ochii săi nu va mai fi de zărit, nemaifiind posibila cale de întoarcere caci râul la fel ca si binele nu se sfârșesc niciodată.

Un prim pas asupra unui suflet mai curat ar putea fi: renunțarea la ura si răzbunare, asta te va ajuta sa ai o viziune mai larga asupra vieții in sine (unii ar zice ca ura te face puternic, nu zic ca nu e așa, însa te si corupe si te face sclavul ei si sunt putini oameni ce reușesc sa-si tina in frâu si despărțite cele doua parți: râul si binele).

Mintea omului e ca si marea, sa zic așa, cu fluxul si refluxul ei. Când e lipsita de cunoaștere, mintea omului, e mai îngusta iar pasiunile lui sunt greu de controlat. Fiecare om are slăbiciunile sale iar odată cu aflarea binelui cunoști si răul, acesta din urma exploatându-ti la maxim slăbiciunile. De aceea nu este la indemna oricui sa afle binele si răul. Caci cu cat încerci mai mult sa-ti învingi slăbiciunile, cu atât mai mult ele se ascund in subconștientul tău; e nevoie de multa tărie si de mult stoicism pentru a putea ieșii învingător.

Adevărul este calea de a împletii puterea omului cu cea divina. Însa problema omului e legata de: putere, dorința, ura, prostie si resentimente. Odată ce scapi de ele calea spre si dinspre adevăr se va deschide.

Un al doilea pas ar fi: lasă totul sa se termine in tine însuti si vei înțelege goliciunea vieții.

Unul dintre ultimii pași ar fi: după ce ai renunțat la tot ce tine de material si trup, mintea ta limpede iți ajuta sufletul sa se contopească cu universul. Pașii intermediari ii descoperă fiecare după posibilitati.


Calatorie plăcuta in continuare...

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

M-am uitat la filmul respectiv si mi-au picat niște fise.
Bai e incredibil. Simbolurile din jurul nostru sunt atât de puternice, adică semnificația lor e atât de adânc înfipta in subconstientul nostru incat uneori confundam realitatea faptica cu realitatea imaginara.

Nah in fine nu mulți vor înțelege ce scriu, sau mai ști poate am luat-o razna, poate rasa umana chiar a ajuns sa fie alta specie pentru mine, însa mă refer la "calatoria in timp" si cine știe despre ce e vorba va înțelege, însa cine crede ca ea se realizează cu nu-mi închipui ce aparate sofisticate ca in filmele SF e un biet copil.

Mi-a luat ceva vreme pana sa-mi dau seama. Când ești in întunerec si ai dorința de a scăpa oricât de mult ar dura bâjbâiala, prin bezna, pana la urma reușești sa ieși la lumina.

Însa la fel ca in "mitul peșterii" după o perioada lunga petrecuta in negura momentul întâlnirii cu lumina te poate orbii si din nou am ajuns sa vorbesc despre supra-realism (celebrul exemplu cu portocala albastra).

Revenind la subiectul discuției, ca de obicei voi scrie doar o idee, calatoria in timp e la indemna noastră a tuturor si o facem fiecare de multe ori in viața.

De cate ori nu m-am chinuit sa-mi înțeleg trecutul, de cate ori nu mi-am zis "ce n-as da sa mai fiu odată acolo, as proceda altfel"; "daca as mai avea o șansa sigur nu as face aceleași greșeli". Hm dar cine îmi garantează ca odată ajuns din nou acolo lucrurile vor fi la fel cum au fost când s-au petrecut pentru prima data?

Calatoria in timp e o teorie cu care si-au prins mulți urechile si o concluzie general acceptata e ca odată ce te-ai întors in trecut ai schimbat viitorul, anume acela care acum e prezent.

Pe sinusoida timpului nu e ușor de calcat, e un aspect ce nu-l stăpânim, nici măcar nu-l cunoaștem, la fel cum nu avem nici puterea de a ne imortaliza amintirile. Sunt confuz pentru cei ce au citit ce am scris pana acum, caci la un moment dat ziceam ca amintirile raman inpietrite ele nu trăiesc. Am avut dreptate, însa m-am si inselat. Raman statornice atât timp cat nu intervenim asupra lor. In momentul când doar, sa zic așa, ne-am gândit la ele, încep sa pulseze si schimba totul.

Incepanad sa scriu pe aceasta tema mi-am dat seama cate se leagă si despre cat de multe lucruri ar trebui sa scriu (strănut încontinuu, deci e adevărat la ce mă gândesc).

Traiste clipa! nu e deloc o chestie ușoara, când ajungi sa o înțelegi iți dai seama cat de utila e. Mie îmi suna echivalentul perfect al sintagmei "traiste in prezent".

Acțiunile noastre se desfasoara pe trei (cel puțin) planuri ale timpului: trecut, prezent, viitor. Când întreprinzi ceva te bazezi pe experiențele acumulate in trecut; infaptuiesti in prezent pentru a avea un rezultat, un folos in viitor.
GRESIT!!! e total eronat sa faci așa ceva. De ce zic asta? Caci experiența din trecut poate fi bazata pe elemente eronate, se subînțelege ce urmează. La fel cum bazându-ne pe trecut si gândindu-ne la viitor putem rata prezentul, adică sa nu observi ce e chiar sub nasul tău. De foarte multe ori am patit asta. Sa nu mai amintesc de faptul ca: orice acțiune sau interacțiune are niște parametrii subiectivi si poate ATUNCI altele au fost coordonatele, decât ACUM, oricât de multe similitudini ar fi.

Una dintre teoriile mele e ca "singurul lucru ce-l cunoaștem sau despre care putem vorbii cu certitudine e trecutul; rest fiind relativ..." este in mare măsura adevărat, dar: putem fi siguri pe prezent? iar daca prezentul e nesigur implicit nici viitorul trecut nu poate fi altfel.

Ideea ce mi-a venit acum este legata de amintiri si greșeli. O viața fara regrete!, oricum ce e făcut e bun făcut si nu mai poate fi schimbat oricât de mult ne-am chinui. Caci nu suntem in "prâslea cel voinic" sa ne dam de trei ori peste cap si sa facem o minune. Păreri de rău? la ce folos, nu remediază nimic. Scuze, la ce bun? exista tot timpul o parte vătămata si una vatamatoare, scuzele nu vor schimba nimic din ecuația problemei. Pedeapsa, din nou, pentru ce? Care e logica? oricum nu rezolva nimic. Totul este așa cum îl lăsam sa fie.

Singurul lucru ce-l putem face e sa ne conducem după coduri de bun simt si sa invatam din cele întâmplate pentru a nu repeta aceleași fapte. Caci pana la urma asta este purgatoriul: sa repeți la nesfârșit chinurile in care singur te-ai băgat.

Calatorie plăcuta in continuare...




PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Mănânc singur, dorm singur, trăiesc singur, așa sunt eu...
Dar daca stai prea mult timp așa, rasa umana o sa înceapă sa-ti para o specie diferita, așa ca te aventurezi in lume; observi , ca apoi sa revii in lumea ta invizibila.

Exista patru reguli:
1. Nu pune întrebări, nu exista conceptele de bine si rău...
2. Nu intra in contact cu oamenii din alte cercuri, nu exista conceptul de încredere
3. Șterge orice dovada, e mai bine sa fi anonim si sa nu lași nimic in urma
4. E bine sa ști când sa te retragi, numai daca te gândești la asta e clar ca a venit momentul, înainte sa-ti pierzi demnitatea, înainte de a deveni vânat (victima) din vanator.

Sa cauți oportunitatea potrivita, nimic prea riscant.
Fata unui om te poate insela intro mie de feluri diferite, însa ochii nu mint niciodată. Am invatat sa încep cu ochii.
Cea mai buna cale de a te apăra e sa ști ca ceva e pe cale sa se întâmple, pentru asta ai nevoie sa-ti dezvolți simțul de observație. Cum? trăim intro lume in care totul se reflecta, fiecare fapta, fiecare acțiune isi găsește reflexia in ceilalți.

In fiecare dintre noi exista un om bun si in același timp si unul rău. De ce nu-l omoram pe cel rău? Poate pentru ca privindu-l in ochi, ne vedem oarecum pe noi. Așa ca cel mai bine e sa-i devii mentor, sa-l inveti cum sa devina si el la fel ca celalalt.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Îmi cer scuze daca de acu' in colo voi fi mai dur in exprimare, însa acum ceva timp am hotărât sa fac o cura de realitate si sa o înfrunt, înțeleg si accept așa cum e. Iar când mi se pune pata si iau o hotărâre nimic nu mă mai bruiază. La fel cum, acum ceva vreme, aparent deodată, i-am zis cuiva, care de altfel îmi era o persoana simpatica, "m-am saturat sa aștept" iar de atunci sau odată cu acea vorba si hotărâre tot farmecul a dispărut totul devenind uitare.

Omul, viața, lumea asta sunt atât de misterioase, imprevizibile si tenebroase. E plin de contradicții in jurul nostru si totul e, intro oarecare marja, sub un mister dens. E ciudat de intrigant cum o clipa nefericita șterge toata frumusețea unei vieți, e frustrant de-a dreptul cum râul cantareste, mai tot timpul, mai mult in balanța. Sa luam un exemplu aiurea:

- O cursa de automobilism pe circuit asfaltat, sunt 77 de ture, pilotul din frunte conduce inca de la start si are un parcurs ireprosabil, pentru ca in turul 73 sa aibă un accident destul de grav. Te întrebi pe buna dreptate: cum e posibil așa ceva? A parcurs circuitul acela de mii de ori, îl știe pe de rost, îl are in minte, îl poate face cu ochii sinchisi si totuși a făcut accidentul, din turul 73, ce avea sa-i curme viața.

Ce a ratat, ce anume nu a observat sau ce a determinat acel nefericit si stupid sfârșit al unei povesti (caci asta suntem) atât de apreciate?


Totul are o trasa ideala, cursele, viața, banii, femeile, modul de relaționare cu semenii etc. absolut tot trebuie făcut intrun oarecare fel si daca te abați riscul de a o inbulina e enorm. La naiba cu totul, mă car pe alte cai....


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Un vis al tinereții
Se-mpleticeste-n zbor.
O unda a tristeții
Aluneca domol.

Un gand al tinereții
Ce zburda nemilos
O amintire-a vieții
Un falnic chiparos.

Un fapt al batranetii
Adie din si in trecut
O chemare-a dimineții
Ce-n noapte a tăcut.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Cea care nu vede, cea care nu aude si cea care nu vorbeste

Bănuiesc ca mulți dintre noi au auzit, au văzut sau cunosc aceea figurina chinezeasca ce reprezintă trei maimuțe...una cu mâinile la ochi, una cu mâinile la gura si una cu mâinile la urechi. Semnificatia acestei figurine poate fi, zic eu, interpretat in diverse feluri.

In arta Feng-Shui se zice ca-ti aduce noroc si afaceri sau spor si realizări pe plan profesional. E intru totul adevarat. Sa disecam misterul, cui nu-i convine un coleg, un angajat, un subaltern sau un asociat ce e complect dezinteresat de ce se întâmpla in jurul sau se intrebuinteaza decât de treaba sa? La acest aspect, al omului dezirabil mai adaug ceva, o găselnița relativ noua pentru mine, ceva descoperit pe propria-mi piele. Omul ce da/oferă totul, fara sa ceara/aștepte nimic.

Ei ce ziceți, v-ați dori un astfel de om langa voi: unul ce nu "vede", unul ce nu "aude", unul ce nu "vorbește", unul ce dăruiește tot ce are fara ca sa aștepte nimic in schimb? Sa fie asta omul dezirabil al zilelor noastre?

Mugurii-nfloresc când vorbești,
Soarele răsare când zâmbești,
Natura-nvie-n jurul tău.
Ești apogeul sufletului meu!

As vrea sa pot sa-ti fac,
O mantie din cerul înstelat.
In luminoșii sori sa te îmbrac,
As fi făcut orice, dar tu m-ai inselat.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Nu știu ce sa zic dar sunt fericit, am mai reușit ceva...
Darul asta al scrisului si inspirația odată castitate nu se mai pierd, e ca si mersul pe bicicleta....

Trezit dintro beție,
De firi neîntrerupte,
De veacuri ne-simțite,
De vremuri odihnite.
Sculat dintro beție,
Purtat de o dorința,
De este cu putința,
Pe brațe de miresme,
purtat sa fie
Plecat dintro beție,
Pe valuri de lumina,
In cupe ce închina,
O dulce profeție.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Un iubitor de pace este, întotdeauna, un mare războinic.

Ca sa poți înfrunta Raul trebuie sa ști ce e binele, iar ca sa urmărești binele trebuie sa ai cunostiinta de ce înseamnă răul.

Azi vreau sa scriu despre contradicții si antagonisme.


Lumea in care trăim e guvernata de numărul 2, in caz ca nu s-a observat pana acum iar exemplele sunt multe aproape fara sfârșit. Eu o sa mă rezum însa doar la câteva dintre ele: binele si răul; principiul masculin si cel feminin; sus si jos; întuneric si lumina; activ si pasiv etc.

Se zice ca avem mai multe opțiuni; de a o apuca pe un drum sau altul, adică liberului arbitru, dar tot timpul se reduc doar la 2. De ce nu sunt mai multe oricare alt număr, de ce tot timpul trebuie sa alegi : ori stai - ori pleci, ori o faci - ori nu faci, ori crezi - ori nu crezi, ori e alba - ori e neagra...

Sa fie oare asta pedeapsa divina pentru păcatul suprem? Sa fie oare prețul cunoașterii, binelui si râului si uitarea esenței divine (1)?

Oare ce mai semnifica pentru noi cifra 3?

Era o umbra de departe
Si ea, s-a făcut apoi om.
Cu trup, suflet si cu alte.
Atât zeul a fost econom.

S-a dorit a fi dotat,
Însa prea semăna pe el,
L-a incarnat cu un păcat
Așa sa zică, ca-i mișel.

Zeul pan' la urma-l moare,
A ras destul de chinul lui.
Îl arunc-apoi in mare,
In nesfârșitul duhului.



Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Cum poți sa te bucuri de prezent când ai rădăcinile, așa de adânc, înfipte in trecut? Sau cum poți renunța la ceva ce te-a creat?


A stat vreun moment cineva sa se gândească la cat de mult depindem de ceilalți? Cred ca am mai scris despre asta intro postare anterioara, si cred ca mă refeream la libertate. Bineînțeles ca pot sa caut si sa mă uit mai exact unde si sa identific cu precizie paragraful, însa eu nu procedez așa: spun ce simt, când simt si ce gândesc fara întârziere.

Oare ce s-ar întâmpla daca deodată toți cei pe care-i știm ar începe sa nege tot ce cunoaștem si tot ce am făcut? Toata viața noastră pana in acel moment sa fie remodelata, iar realitatea ce-am trăit-o pana atunci sa primească o alta culoare: amintiri, persoane, bucurii, sentimente, emoții, gânduri, imagini etc. sa fie puse sub semnul îndoielii. Sa ni se spună ca tot ce am trăit pana atunci o fost o iluzie, o imagine ce ne-am creat-o noi insine si ce nu a existat in realitate. Am fi luați drept nebunii si inchisi intrun "centru de reabilitare".

Singurul lucru despre care putem vorbii cu o oarecare certitudine este trecutul, restul fiind relativ. Având in vedere ca totul e relativ, nu da răspunsuri definitive.

Va dați seama ce invizibila e granița dintre realitate si ficțiune? Sau sa o punem altfel...cat de slabi putem sa fim când ni se zdruncina încrederea si ceea ce știam cu certitudine, acum, devine ceva atât de nesigur, aproape ilar de fantastic. Nu știu cați sau cine a patit-o: eram la școala (problema asta o am de fiecare data când sunt întrebat un lucru evident si foarte simplu) la ora de matematica, eram la tabla si încercam sa rezolv o problema ce la momentul respectiv mi se părea destul de complicata; si din cauza unei greșeli răspunsul nu a fost cel corect. Invatatorul m-a oprit si m-a întrebat: 1+1=... Trebuie sa mă credeți ca nu am mai fost sigur de răspuns si doar, era așa de evident. Mai de fiecare data când am fost pus in fata unor situații indubitabil de clare am ezitat sa vad ce era evident si m-am îndoit ca ar fi așa. Așa am fost crescut si educat: nimic nu e simplu, nimic nu se obține ușor, totul se mișca si nu mai e la fel.

Cineva zicea ca: fiecare om are dreptul sa bea un pahar de vin, bând un pahar de vin devine alt om, deci poate bea inca unul si tot așa...

Ei, daca e sa ne gândim puțin, fiecare secunda ce o petrecem are un anumit impact asupra noastră: ne schimba iar acest fapt ne face sa devenim altcineva si așa mai departe.
Totul in jurul nostru e un simbol si atunci , realitate ce o fi?


As putea sa scriu mult mai multe despre acest subiect, ca de altfel despre fiecare idee ce am tratat-o in acest jurnal electronic, însa, daca bine îmi amintesc, in primul post am promis, riscând sa par superficial, ca voi fi cat mai scurt si direct.


Așa ca am doua întrebări:
1. Suntem noi intradevar ce vad ceilati la noi si trăim doar in amintirile lor, iar daca ei nu ar mai exista, am avea noi cum sa ne demonstram propria existenta?
2. Oare 1+1=...

De ce tu absolut inert,
M-ai aruncat in acest abis?
O viața fara nimic cert,
Acest nimic in care m-ai închis

De ce sa naști?De ce sa mori?
Sa crezi ca ești prezent
De ce sa simți si sa devii vapori?
De ce sa ne întoarcem in ciment?


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

"good things will come for those who wait, but wait too much will be too late"


Citatul de mai sus e, vers, dintrun cântec ce l-am auzit de curând si a avut un impact destul de mare asupra mea.

Mă gândesc ca fiecăruia i s-a întâmplat, măcar odată, sa trebuiască sa aibă răbdare, sa aștepte, ca ceva ce-si dorea sa se întâmple, iar când a venit momentul (sau când trebuia sa vina) a fost prea târziu caci altcineva a luat laurii victoriei. Oare cum sa ne dam seama când trebuie sa așteptam si când nu? Cine stabilește când, cum, de ce, cat, unde si cine ar trebui sa aibă răbdare?

Eu, unul, tot timpul am avut o problema cu așteptatul si răbdarea. Niciodată nu am știut când sa marșez pe ceva sau când sa stau flexat.

Cred ca, in mare măsura, răbdarea are legătura cu sincronizarea a doua sau mai multe persoane sau situații/circumstanțe. La fel de adevărat e ca, a avea răbdare e o adevărata arta ce tine de, tăria de caracter, experiența si informațiile deținute.

Compact e totu-n jurul tău,
Vrei sa mă convertești acum?
Sa devin si sa fiu al tău,
Îmi vorbești s-apoi dispari in fum?

E greu cu mine sa vorbești,
Nu cred nimic din tot ce spui,
Nu cred nimic din tot ce ești.
E greu cu acest fruct amărui.

Eu te ascult si am răbdare,
Dar simt ca mult nu mai rezist.
Va mai ramane doar: pe care?
Si totuși nu voi mai fi trist.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Din capul locului trebuie sa specific ca, mă refer la comunicarea pe cale orala si prin scris de mana.

Eu m-am cam saturat de lipsa totala de originalitate si sentiment in felul nostru de a comunica, felul nostru contemporan. Mi se pare ca devenim tot mai impersonali, mai grăbiți, fara timp sa facem ceva calumea. Nu mai exista emoția scrisului de mana si nici acea trăire ce ti-o dădea surpriza unei scrisori, felul cum sorbeam fiecare cuvânt. Da, cuvântul...singurul nostru instrument de putere, comunicare, exprimare...

Stilul nostru de viața comod si facil ne aduce, după părerea mea, in pragul de a ne pierde pe noi insigne. Gândiți-va puțin la esența noastră; suntem ființe sociale ce trăiesc in grup. Nu suntem indivizi solitari orice ar zice unii si alții. Cel mai bine ne simțim in compania celorlalți, ca sunt prieteni, familie sau doar un grup cu aptitudini si teluri comune. Cel mai bine ne exprimam si dam tot ce avem mai bun din noi atunci când avem cui sa ne inpartasim.

Nu, ca as fi eu un conservator, caci din fire sunt nonconformist si aleg tot timpul căile neconvenționale de a face orice. Dar, pana sa apară internetul si mesageria instanta, oameni parca erau mai sociabili. Ne întâlneam vorbeam cate-n luna si in stele, povesteam, ne scriam scrisori (in care se simțeau clar sentimentele celui ce scrie si reușeau sa inducă starea dorita si celui ce le primea). Eram parca mai sinceri. Unde sa mai pui la socoteala ca se citea si scria mai mult.

Acum cu lumea asta virtuala sau pseudo-virtual in care orice ratat poate sa fie un erou si orice dama de moravuri ușoare o mare doamna, parca nimic nu mai are personalitate si nimic nu mai e credibil.

Ne petrecem ,tot mai mult timp, singuri. Se scrie in prostie, cu ajutorul mesageriei instante, însa se scrie prost, mincinos si teatral. Nu ne mai întâlnim la fel de des ca pana acum, nu mai avem la fel de multe activitati in comun si in contact direct.

Mă uit in jurul meu si vad cum oamenii care mai odinioară erau sociabili, extravertiți, petrecăreți...devin din ce in ce mai inchisi in ei, mai introvertiți si singuratici, de nu-i mai recunosc si asta mă sperie cel mai mult. Caci la un moment dat, ne va afecta pe toți.

Mi se poate pune, in mod firesc întrebarea: Dar tu, daca ai observat toate acestea, de ce nu procedezi altfel? De ce nu ramai la stilul clasic de comunicare? sau Cine te obliga sa adopți modul asta de comunicare, ce pretinzi ca te sperie? Răspunsul ar putea fi: Daca va zic ca portocalele sunt albastre, mă veti crede? Când toți știți ca sunt portocalii...

Încotro ne îndreptam si ce câștigam din experiența virtualului? Unde ne duce acest stil de viața comod si "sigur"?

Părerea mea e ca: singurul lucru cel avem e cuvântul, daca-l pierdem nu mai avem nimic. Ramanem goi.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Acel univers infinit de populat,
Acel univers de stele grăbite brăzdat
Acel univers cu miresme diferite
De frunze si flori de graba inflorite.

Acest univers cu lucruri in cete
Acest univers plin de ființe b(i)ete
Acest univers ce este al tău
Un univers ce seamănă a fi hau.


Am senzația pe zi ce trece ca trăim intro lume dereglata rău de tot, ce mai, de-a dreptul nebuna.

Toți se lupta sa iasă in fata, sa iasă din cotidian, sa fie diferiți sau altfel decat toti ceilalti. E o goana continua după succes, se calca pe cadavre si se trece peste orice promisiune, regula de bun simt, etica, absolut peste toți si toate numai ca sa se ajungă la un pseudo succes. Omul si-a uitat de mult esența, însa parca pana acum mai avea o vaga urma din ea...acum însa, nu a mai rămas nimic din noi, suntem niște roboti programati pe anumite cai si intr-un ritm din ce in ce mai alert.

Mă uit in jur si vad numai anomalii: oameni ce nu mai au curajul sa iubească, oameni ce nu mai știu ce e aia onoarea, oameni ce au uitat ce înseamnă sa traiesti, oameni ce au uitat sa ierte, oameni ce au uitat ce înseamnă bucuria, oameni ce au uitat ce înseamnă modestia si ce căuta grandiosul si uita ca fericirea e cauzata de lucruri mărunte, oameni si astia sunt tot mai mulți, ce prefera sa se autoexcludă in cercuri de același sex, oameni ce au uitat sa se privească in ochi, oameni ce nu mai au încredere in nimeni si implicit nici in ei insisi...

Spre final te trezești ca tragi linie si rezulta nimic, tot ce ai făcut a fost atât de efemer si atât de puțin in folosul tău caci ramai cu gustul amar ca ti-a trecut viața degeaba...e acel oftat a celui ce se stinge , a celui ce e azi si nu va mai fi mâine...Nu știu daca ați auzit despre sau ați fost martori la ultimul suflu al unei ființe, dar e plin de păreri de rău si e așa de trist...

Acea problema rămasa de dezbătut
Atunci când nimic nu mai e de făcut
Pentru atunci când totul e trecut si dus
Peste acel timp de mult uitat si apus

E aceea problema a celui ce ramane
A celui ce e azi si nu va mai fi mâine.........


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Ridicați-mi socluri pe care as putea murii!

E succesul moartea spiritului?

Sunt, deci exist, pe aceasta platforma,
Pe acest obiect uniform si egal,
In acest timp scurt si linear,
Respir acest aer tot timpul la fel.

Încerc sa ies din acest "a fi" comun,
Fug spre acel capăt de linie continua.
Sperând ca voi cădea spre ceva mai bun
Ca voi urca spre ceva imposibil de atins


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.