Revolutie
-
Este neasteptat cum ne putem schimba in timp; si mai ales intr-un timp
foarte scurt. Am putea defini aceasta schimbare ca maturizare. Este
necesara maturiz...
Acum 12 ani
Se afișează postările cu eticheta Religie Credinta Dumnezeu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Religie Credinta Dumnezeu. Afișați toate postările
Cu destul de mult timp in urma, pe vremea când inca eram la liceu, in timpul unei ore de religie (caci noi inca făceam) profesorul ne-a făcut o schema despre divinitate si locul in care ne aflam fata de ea. Discuția era mai ampla, vorbeam si de ceruri si cate sunt ele (stagii de apropiere) si despre multe simboluri etc. In fine, schema aceea mi-a rămas întipărita in minte si de fiecare data când am ocazia o aduc in discuție: e vorba despre un punct si un cerc. Punctul reprezintă divinitatea iar cercul raza pe care suntem noi. Ideea e ca ajungem un tot cu divinitatea in momentul când atingem punctul unde am căzut si sau de unde ne-am început rătăcirea. Problema e ca majoritatea dintre noi trecem cu atâta nonșalanta pe langa acel "loc" si viața ni se pare atât de nedreapta...
Când cheia va intra in lăcașul potrivit ușa se va deschide...
E rece, totul e pustiu,
E o bezna infinita si densa
Vântul a încetat sa mai bata
Si e o liniște inmormantala.
Luna, calauza misterului
Si a forțelor malefice
Te face sa tremuri, sa plângi,
Sa cazi in farmecul ei.
Un lup singuratic, urla-n pustiu.
Glasu-io chemare a morții
O bufnita cânta te baga-n sperieți
Si-ti vine sa urli, sa fugi.
Noaptea si-a așternut mantia-i neagra,
Peste mintea si sufletul meu.
Atunci neliniștea si misterul se-ncheagă
Si iese tot ce-i mai groaznic si rău.
PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare
Sancte Michael Archangele, defende nos in praelio. Contra nequitiam et insidias diaboli esto praesidium. Imperet illi Deus, supplices deprecamur. Tuque princeps militiae caelestis, Satanam aliosque spiritus malignos, qui ad perditionem animarum pervagantur in mundo divina virtute in infernum detrude. Amen.
"Sfinte Arhanghel Mihail apăra-ne in lupta, in ziua bataliei. Fi ajutorul nostru împotriva rautatilor si curselor demonului. Sa-l certe Dumnezeu, ne rugam cu umilința. Iar tu Print al Armatei Cerești, prin Forța Divina, azvârle in infern pe satana si alte spirite rele, care hoinăresc prin lume, spre pierzania sufletelor. Amin"
Rugăciune, spre Sf. Arhanghel Mihail, scrisa de Papa Leo al XIII-lea (varianta scurta)
Nu uitați! operam cu simboluri, nimic nu este intamplator, totul se petrece cu un scop si peste tot in jurul nostru exista: semne, răspunsuri si rezolvări, ca noi sa putem trece, nestingheriți, mai departe. Totul este sa nu fim obtuzi si indiferenți.
Biserica
Clopotul suna,
Enoriași aduna,
Femei si barbari,
Copii dezmierdați.
Preotul cânta,
Indemna-n D-zeu,
Oamenii sa creadă.
Sa ne rugam la zeu!
Un prilej pentru scuze,
O rugăciune fara de-nțeles,
Se-ntipărește pe buze,
Pe buzele crezului omenesc.
PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare
Ma duce la extreme a ta puritate,
A ta naivitate ma face meschin.
Îmi place foarte mult sa mă joc, mai ales joaca de-a cuvintele; hai sa scornim o idee.
Mă gândeam ca daca tot mi-am încheiat fiecare post cu o vorba anume, ar fi cazul sa o si explic.
Ce ar putea ea sa însemne?
In primul rând ar putea fi tradusa cuvânt cu cuvânt: sa vrei sa realizezi ceva; sa crezi ca poți, ca vei reușii; si nu in ultimul rând sa ai răbdare sa se întâmple, caci nimic nu se petrece peste noapte sau din senin.
In al doilea rând ar putea fi un joc de simboluri: dorința ar putea fi femeia sau bărbatul cel căuta fiecare după bunul plac; credința este tot timpul legata de divinitate; răbdarea s-ar sintetiza ca timp ( a se observa ca sunt cele 3 teme majore ce mi-au dominat si îmi domina viața: femeia, Dumnezeu si timpul).
In al 3-lea rând si nu in ultimul, ba mai mult explicația reala e ca in post scriptum e vorba de reușita numai prin divinitate (Sfânta Treime) si cu ajutorul ei: dorința = Sfântul Duh, credința = Tatăl ceresc, răbdarea = Isus Cristos (născut din oameni prin har divin si cu ajutorul Domnului, ca sa ne poată proteja, ajuta si sa ne readucă langa Dumnezeu), fiul lui Dumnezeu.
In nopțile cu luna plina
Ști tu ce s-ar întâmpla?
As fura-o de pe cer,
Sa ti-o dăruiesc, sa fie toata a ta.
In nopțile cu semi-luna,
Ști tu, ce-as vrea?
Sa o pot reîntregii,
Sa fie iarăși toata a ta.
In nopțile fara de luna,
As fi trist ca n-as putea,
Sa o răpesc de pe cer,
Sa fie in întregime a ta.
Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare
Muntele religiei noastre e bazat pe minciuna,
Piscurile sale nu gâdila cerul credinței.
Religia e seaca si dura ca piatra din stanca,
Adepții lui sunt dăruiți jertfei si neîncrederii.
Din el nu curg izvoare limpezi, ape vii,
Curg ape învolburate si tulburi.
Din el nu se nasc si nu se dezvolta genii,
El creste mediocritate si neîncrederi.
Pentru voi exista o diferența intre religie si credința? Poți fi credincios fara a fi neapărat religios? Poate fi Dumnezeu, Acela pe care ni-l dezvăluie așa zisele cârti sfinte? Cat la suta si ce anume e adevărat si cat e fabulație din ceea ce propaga si vorbesc reprezentanții bisericilor? Sunt: biblia, Coranul, kabbala etc, cârti codate, in care doar cei ce știu cum sa găsească cheia se descurca, sau sunt cârti accesibile maselor?
Pentru mine sunt anumite lucruri ce sunt clare:
- Dumnezeu e unul singur
- operam cu simboluri
- oricărui simbol mai important i se da o anumita doza de mister pentru ca masele sa poată fi manipulate
- biserica e o instituție ce se ghidează după o anumita dogma, ce e scrisa funcție de publicul Target sau regiunea in care operează
- ca orice individ sau organizație ce deține puterea (in cazul de fata, prin intelesul simbolurilor ce-i sunt atribuite Binelui) încearcă sa-si mentina, ba chiar sporească sfera de influenta, încercând sa păstreze pe cat posibil misterul asupra acelui simbol bazându-se pe frica omului fata de necunoscut
In alta ordine de idei, merg pe principiul ca tot ce e zămislit de om e de natura sa fie imperfect si incomplect, la fel si dogma. Pe deasupra omul purtând pe Dumnezeu in ființa lui, nu are nevoie de un ghid pentru a-L descoperii.
Pentru ca el e cel pe care-l meritam, dar nu e cel de care avem nevoie acum. Il vom vana pentru ca poate sa faca fata. E un gardian tacut,un paznic care vegheaza e cavalerul singuratic.
Sunt mai multe "teme" sa le zic așa ce mi-au dominat viața.
Prima e Dumnezeu si nevoia de a-L înțelege si de a ști ce E acolo undeva. Însa nu in sensul "bisericesc" ci in sensul ce E partea noastră pozitiva, Gândul bun din noi, E iubirea aia pura ce o intalnesti de puține ori in viața sau poate niciodată (fiind prea ocupat cu cotidianul), e Cel ce-ti da puterea sa treci peste greutati si sa mergi mai departe. E Prietenul tăcut ce nu face minuni sau lucruri spectaculoase, dar iți da soarele in fiecare dimineața; nu-l simți dar fora el ești rătăcit....
Sunt un cercetaș al infinitului,
Am pornit in căutarea timpului
Sa pot sa-l opresc o secunda,
Sa pot ramane cu Tine mai mult.
Sunt un cercetaș al Duhului,
Am poposit la porțile sufletului
Am început sa bat cu vorbele mele
Sa pot sa intru sa fiu una cu El.
Singurătatea. De când mă știu mi-a fost frica de ea, îmi era urat sa raman singur si făceam tot posibilul sa nu se întâmple. Lucrurile s-au mai schimbat, am descoperit ca si singurătatea are farmecul ei si ca doar singur poți reușii (de cate ori am așteptat ajutorul din partea cuiva, nu am făcut altceva decât sa pierd timp prețios), însa mă obsedează o idee ce am descoperit-o in "Rugați-va pentru fratele Alexandru" o nuvela scrisa de Noica. Ideea era ca degeaba ai succese după succese daca nu ai cu cine sa le inpartasesti.
E dorul sfântului negru cu ochii de arama,
A celui ce-n ploaie si-n întuneric adoarme,
Pe marmura castelului lucioasa si rece,
In turnul de sus ce zgârie cerul si luna.
Popasuri el face pe holul cel lung si pustiu,
Spera si aștepta sa vina cealaltă clipa.
E singur si nici măcar clipele nu mai vin,
E parasit de toate, e parasit si de timp.
Timpul. Uneori avem prea mult si nu avem ce face cu el, alteori e prea puțin si nu ne ajunge sa facem ce ne-am dorit. Oricum l-am privii niciodată nu e plăcut.
Trebuie sa fiu prizonier al timpului?
Acest tiran odios fara tact si scrupule,
Acest pilon al vietii, mărunte-n imensitate lui.
Încontinuu sunt obligat sa-mi iau doza.
Necesitatea e tot mai mare, mai apasatoare,
Cantitatea e tot mai mica, insuficienta.
Secundele lui îmi rod mădularele, nu mai sunt eu
Gratiile minutelor mă sufoca, sunt dese,
Porțile orelor sunt închise nu pot sa trec.
Da recunosc sunt un prizonier al lui,
Da am nevoie sunt dependent de el,
E necesar ca aerul si urat ca minciuna.
Oare am comis un delict împotriva Lui?
Zeul m-a încarcerat in temnița timpului.
Femeia. hm.... îmi spun parintii si cei ce mă știu de mic, caci atunci când venea vreo femeie la noi (cu specificația de rigoare: sa fie frumoasa). Mă ascundeam sub masa si fie le pupam pe picioare fie le mușcam încet. Efectul in mod evident era același: săreau in sus de sperietura :)) si zâmbeau pline de uimire la vedere unei fapturi mici, dragalase si nevinovate liniștindu-se apoi ca pericolul a trecut. Ei nu pot sa nu recunosc ca si acum când cică sunt "mare" apelez la aceeași fata dragalasa si nevinovata atunci când trebuie sa fac o femeie sa se simtă in siguranța cu mine. Însa ideea e ca de mic copil mi-au plăcut prezentele feminine si am fost fascinat de formele si frumusețea lor. Stăteam cu bunicul si ne uitam la televizor (prindeam tot felul de posturi ungurești si te miri ce, cu ajutorul antenelor improvizate caci așa era prin anii '80) si când apărea vreo femeie pe ecran mă întreba daca e mămica sau nu (intrun fel era un test sa vadă daca mă simt atras de ea) ei daca avea sânii mai dezvoltați sigur răspunsul meu era: Da! si mi se citea un zâmbet plin de satisfacție pe fata. Însa niciodată nu am putut sa mă hotărăsc la una anume si sa-i raman fidel, efectiv nu am putut; mi se părea ca e un afront adus celorlalte, ca daca nu le apreciez frumusețea si nu le iubesc pentru ea, nu voi mai avea parte de așa ceva...
Mă-nebunește atâta plăcere divina,
Mă chinui cu aceasta dureroasa fericire.
O zâna-i o nulitate pe langa frumusețea ta,
Te urăsc pentru dragostea ce mi-o inspiri.
Chipul tău frumos ca al unei muze,
Cânta si dansează printre operele antice.
Ești un tiran al templului frumuseții,
Un dictator al frumoaselor amazoane.
PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare
Sunt mai multe "teme" sa le zic așa ce mi-au dominat viața.
Prima e Dumnezeu si nevoia de a-L înțelege si de a ști ce E acolo undeva. Însa nu in sensul "bisericesc" ci in sensul ce E partea noastră pozitiva, Gândul bun din noi, E iubirea aia pura ce o intalnesti de puține ori in viața sau poate niciodată (fiind prea ocupat cu cotidianul), e Cel ce-ti da puterea sa treci peste greutati si sa mergi mai departe. E Prietenul tăcut ce nu face minuni sau lucruri spectaculoase, dar iți da soarele in fiecare dimineața; nu-l simți dar fora el ești rătăcit....
Sunt un cercetaș al infinitului,
Am pornit in căutarea timpului
Sa pot sa-l opresc o secunda,
Sa pot ramane cu Tine mai mult.
Sunt un cercetaș al Duhului,
Am poposit la porțile sufletului
Am început sa bat cu vorbele mele
Sa pot sa intru sa fiu una cu El.
Singurătatea. De când mă știu mi-a fost frica de ea, îmi era urat sa raman singur si făceam tot posibilul sa nu se întâmple. Lucrurile s-au mai schimbat, am descoperit ca si singurătatea are farmecul ei si ca doar singur poți reușii (de cate ori am așteptat ajutorul din partea cuiva, nu am făcut altceva decât sa pierd timp prețios), însa mă obsedează o idee ce am descoperit-o in "Rugați-va pentru fratele Alexandru" o nuvela scrisa de Noica. Ideea era ca degeaba ai succese după succese daca nu ai cu cine sa le inpartasesti.
E dorul sfântului negru cu ochii de arama,
A celui ce-n ploaie si-n întuneric adoarme,
Pe marmura castelului lucioasa si rece,
In turnul de sus ce zgârie cerul si luna.
Popasuri el face pe holul cel lung si pustiu,
Spera si aștepta sa vina cealaltă clipa.
E singur si nici măcar clipele nu mai vin,
E parasit de toate, e parasit si de timp.
Timpul. Uneori avem prea mult si nu avem ce face cu el, alteori e prea puțin si nu ne ajunge sa facem ce ne-am dorit. Oricum l-am privii niciodată nu e plăcut.
Trebuie sa fiu prizonier al timpului?
Acest tiran odios fara tact si scrupule,
Acest pilon al vietii, mărunte-n imensitate lui.
Încontinuu sunt obligat sa-mi iau doza.
Necesitatea e tot mai mare, mai apasatoare,
Cantitatea e tot mai mica, insuficienta.
Secundele lui îmi rod mădularele, nu mai sunt eu
Gratiile minutelor mă sufoca, sunt dese,
Porțile orelor sunt închise nu pot sa trec.
Da recunosc sunt un prizonier al lui,
Da am nevoie sunt dependent de el,
E necesar ca aerul si urat ca minciuna.
Oare am comis un delict împotriva Lui?
Zeul m-a încarcerat in temnița timpului.
Femeia. hm.... îmi spun parintii si cei ce mă știu de mic, caci atunci când venea vreo femeie la noi (cu specificația de rigoare: sa fie frumoasa). Mă ascundeam sub masa si fie le pupam pe picioare fie le mușcam încet. Efectul in mod evident era același: săreau in sus de sperietura :)) si zâmbeau pline de uimire la vedere unei fapturi mici, dragalase si nevinovate liniștindu-se apoi ca pericolul a trecut. Ei nu pot sa nu recunosc ca si acum când cică sunt "mare" apelez la aceeași fata dragalasa si nevinovata atunci când trebuie sa fac o femeie sa se simtă in siguranța cu mine. Însa ideea e ca de mic copil mi-au plăcut prezentele feminine si am fost fascinat de formele si frumusețea lor. Stăteam cu bunicul si ne uitam la televizor (prindeam tot felul de posturi ungurești si te miri ce, cu ajutorul antenelor improvizate caci așa era prin anii '80) si când apărea vreo femeie pe ecran mă întreba daca e mămica sau nu (intrun fel era un test sa vadă daca mă simt atras de ea) ei daca avea sânii mai dezvoltați sigur răspunsul meu era: Da! si mi se citea un zâmbet plin de satisfacție pe fata. Însa niciodată nu am putut sa mă hotărăsc la una anume si sa-i raman fidel, efectiv nu am putut; mi se părea ca e un afront adus celorlalte, ca daca nu le apreciez frumusețea si nu le iubesc pentru ea, nu voi mai avea parte de așa ceva...
Mă-nebunește atâta plăcere divina,
Mă chinui cu aceasta dureroasa fericire.
O zâna-i o nulitate pe langa frumusețea ta,
Te urăsc pentru dragostea ce mi-o inspiri.
Chipul tău frumos ca al unei muze,
Cânta si dansează printre operele antice.
Ești un tiran al templului frumuseții,
Un dictator al frumoaselor amazoane.
PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
