Legenda Lupului Alb

Cati dintre noi nu au ajuns macar odata la fundul sacului?

In acel punct critic, de unde ca sa poti merge mai departe a trebuit sa stergi toul si sa o iei de la capat.

In acea clipa (cand esti terminat) incepi sa te vezi ca pe o cusca in care esti inchis si oricum si oricat ai incerca sa scapi, de unul singur ori gasindu-ti refugiul/salvarea in ceilalti (fie ca e o persoana draga, fie ca e un prieten sau cineva din familie, ori vreun specialist abilitat) nu ai facut altceva decat sa te inchizi mai tare.

Adevarul este ca singura metoda de a te elibera, e de a scapa cu totul de ea: sa fi capabil sa-i indentifici perimetrul, gratiile; ce reprezinta si cum ai ajuns in ea. E normal sa sti toate aceste detalii, doar tu singur ai construit-o.

Daca oamenii din jurul tau, cei de la care asteptai suport si alinare nu te ajuta cu nimic, ba mai mult iti distrug spiritul...de ce sa mai ai nevoie de ei? Parintii care se prefac ca te sustin, iubita care se preface ca te iubeste, prietenii care se prefac ca te inteleg. Curma-le suferinta, nu-i mai chinuii, sterge totul..asa cum am mai zis: e mai bine sa nu lasi nicio urma.

Nu e nebunie sa iti doresti sa o iei de la zero, daca ce ai sau ce faci nu te mai satisface.

Nebunie e sa fi nefericit, sa accepti starea ca atare si sa umbli ca si cand ai fi anesteziat la realitate, pas dupa pas; zi dupa zi. Nebunie e sa te prefaci ca toata aceasta nefericire e normala (ca asa cum sunt lucrurile acum asa ar trebui sa fie pentru tot restul vietii), sau sa te prefaci ca esti fericit. Sa dai cu piciorul la tot potentialul tau, la toata bucuria, la sentimente, la toata pasiunea pe care viata a scurs-o din tine zi de zi prin greutatiile la care ai fost supus.

Dar nu! Nu te lasa invins, ridica-te curajos si infasca de la ea tot ce ti-a luat.

Oare stie fiecare care-i e cusca?

Ce ciudati suntem noi oamenii, sau poate doar eu sunt asa. O apuc pe un drum si pe tot parcursul lui ma zbat, ma caznesc si ma chinui sa ajung ca capatul sau. Sa ating fiorul victoriei, sa simt mirosul succesului si sa-mi iau doza de reusita. in timpul parcurgerii drumului cu toate piedicile, provocarile si tentatiile ce-mi presara calea sunt foarte determinat sa-l continui, dar sunt atat de nefericit din cauza ca nu pot sa-l termin instant. La capatul lui tot timpul este ceva perfect, ceva ce sa ma faca mutumit cel putin daca nu mai mult de atat, chiar fericit. Odata ajuns in punctul dorit si realizandu-mi telul, provocarea si stralucirea lui gloria faptului ca am izbutit paleste sau chiar dispare pe loc. Sunt din nou extrem de nefericit...DE CE PERFECTIUNEA NU POATE DURA? De ce tot ce e frumos pe lume e trecator si dureaza doar o clipa? Suntem inconjurati de iubire si o purtam cu noi pretutideni, dar o vedem doar din cand in cand. La fel ca si secundele unui minut, clipe de lumina presara o viata, fara ele aceasta fantasma nu ar exista. Realizez ca eu nu stiu sa ma bucur de succes si sa-mi trag energia din provocarea drumului parcurs spre el. Sunt atat de crispat de punctul final incat nimic nu-mi convine si odata ajuns la final sunt atata de obosit de toate gandurile negre cu care m-am incarcat prin frustrarea nereusitei instante incat nu mai am nicio satisfactie.