Pentru ca el e cel pe care-l meritam, dar nu e cel de care avem nevoie acum. Il vom vana pentru ca poate sa faca fata. E un gardian tacut,un paznic care vegheaza e cavalerul singuratic.

Sunt mai multe "teme" sa le zic așa ce mi-au dominat viața.

Prima e Dumnezeu si nevoia de a-L înțelege si de a ști ce E acolo undeva. Însa nu in sensul "bisericesc" ci in sensul ce E partea noastră pozitiva, Gândul bun din noi, E iubirea aia pura ce o intalnesti de puține ori in viața sau poate niciodată (fiind prea ocupat cu cotidianul), e Cel ce-ti da puterea sa treci peste greutati si sa mergi mai departe. E Prietenul tăcut ce nu face minuni sau lucruri spectaculoase, dar iți da soarele in fiecare dimineața; nu-l simți dar fora el ești rătăcit....

Sunt un cercetaș al infinitului,
Am pornit in căutarea timpului
Sa pot sa-l opresc o secunda,
Sa pot ramane cu Tine mai mult.

Sunt un cercetaș al Duhului,
Am poposit la porțile sufletului
Am început sa bat cu vorbele mele
Sa pot sa intru sa fiu una cu El.

Singurătatea. De când mă știu mi-a fost frica de ea, îmi era urat sa raman singur si făceam tot posibilul sa nu se întâmple. Lucrurile s-au mai schimbat, am descoperit ca si singurătatea are farmecul ei si ca doar singur poți reușii (de cate ori am așteptat ajutorul din partea cuiva, nu am făcut altceva decât sa pierd timp prețios), însa mă obsedează o idee ce am descoperit-o in "Rugați-va pentru fratele Alexandru" o nuvela scrisa de Noica. Ideea era ca degeaba ai succese după succese daca nu ai cu cine sa le inpartasesti.

E dorul sfântului negru cu ochii de arama,
A celui ce-n ploaie si-n întuneric adoarme,
Pe marmura castelului lucioasa si rece,
In turnul de sus ce zgârie cerul si luna.

Popasuri el face pe holul cel lung si pustiu,
Spera si aștepta sa vina cealaltă clipa.
E singur si nici măcar clipele nu mai vin,
E parasit de toate, e parasit si de timp.

Timpul. Uneori avem prea mult si nu avem ce face cu el, alteori e prea puțin si nu ne ajunge sa facem ce ne-am dorit. Oricum l-am privii niciodată nu e plăcut.

Trebuie sa fiu prizonier al timpului?
Acest tiran odios fara tact si scrupule,
Acest pilon al vietii, mărunte-n imensitate lui.

Încontinuu sunt obligat sa-mi iau doza.
Necesitatea e tot mai mare, mai apasatoare,
Cantitatea e tot mai mica, insuficienta.

Secundele lui îmi rod mădularele, nu mai sunt eu
Gratiile minutelor mă sufoca, sunt dese,
Porțile orelor sunt închise nu pot sa trec.

Da recunosc sunt un prizonier al lui,
Da am nevoie sunt dependent de el,
E necesar ca aerul si urat ca minciuna.

Oare am comis un delict împotriva Lui?
Zeul m-a încarcerat in temnița timpului.

Femeia. hm.... îmi spun parintii si cei ce mă știu de mic, caci atunci când venea vreo femeie la noi (cu specificația de rigoare: sa fie frumoasa). Mă ascundeam sub masa si fie le pupam pe picioare fie le mușcam încet. Efectul in mod evident era același: săreau in sus de sperietura :)) si zâmbeau pline de uimire la vedere unei fapturi mici, dragalase si nevinovate liniștindu-se apoi ca pericolul a trecut. Ei nu pot sa nu recunosc ca si acum când cică sunt "mare" apelez la aceeași fata dragalasa si nevinovata atunci când trebuie sa fac o femeie sa se simtă in siguranța cu mine. Însa ideea e ca de mic copil mi-au plăcut prezentele feminine si am fost fascinat de formele si frumusețea lor. Stăteam cu bunicul si ne uitam la televizor (prindeam tot felul de posturi ungurești si te miri ce, cu ajutorul antenelor improvizate caci așa era prin anii '80) si când apărea vreo femeie pe ecran mă întreba daca e mămica sau nu (intrun fel era un test sa vadă daca mă simt atras de ea) ei daca avea sânii mai dezvoltați sigur răspunsul meu era: Da! si mi se citea un zâmbet plin de satisfacție pe fata. Însa niciodată nu am putut sa mă hotărăsc la una anume si sa-i raman fidel, efectiv nu am putut; mi se părea ca e un afront adus celorlalte, ca daca nu le apreciez frumusețea si nu le iubesc pentru ea, nu voi mai avea parte de așa ceva...

Mă-nebunește atâta plăcere divina,
Mă chinui cu aceasta dureroasa fericire.
O zâna-i o nulitate pe langa frumusețea ta,
Te urăsc pentru dragostea ce mi-o inspiri.

Chipul tău frumos ca al unei muze,
Cânta si dansează printre operele antice.
Ești un tiran al templului frumuseții,
Un dictator al frumoaselor amazoane.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

1 Comment:

  1. Daquinus said...
    Primele trei teme sunt foarte strans legate una de alta. Pe Dumnezeu il gasim cu adevarat doar atunci cand suntem singuri, si aceasta necesita timp. A patra tema nu comentez, deocamdata. Nu e bine sa amesteci sacrul cu profanul.

Post a Comment



Blogger Template by Blogcrowds