Legenda Lupului Alb

În urma cu ceva vreme am fost intrebat de ce nu am mai scris nimic pe blog. Ei bine, nu mai scrisesem căci nu știam ce să mai transmit in eter. Uite ca acum, pe vremea asta ploioasă (in Timișoara plouă in acest moment, la fel cum și în viața mea s-au strâns norii si a inceput sa plouă ca și cum zeii mi-ar plânge amarul) mi-a venit inspiratia.

Voi face o analogie intre legenda Pandorei si viata noastră de zi cu zi lăsând la latitudinea fiecăruia să se regasească in banalitatea suferiintei mele.

Dialog intre trei amici, Aramis, Egor și Seadrip.

Aramis către Egor: Ce vei face acum?
Egor: ...tăcere...
Seadrip către Egor: Doar nu vei ceda in fața nenorocitului ăluia? Acest rahat, acest fiu de catea (se citea indignarea in ochii lui)
Egor: Puțin îmi pasă de el.
Aramis către Egor: Stai, dar nu din cauza lui nu ai putut fi cu ea?
Seadrip către Egor: nu poti lăsa ce a fost între voi să se destrame! imaginează-ți ce se va întâmpla ce ea in continuare, ai o responsabilitate; dacă chiar o iubești trebuie să lupți
Egor către Aramis: A invins el prietene, ea a luat deja decizia nu mai am ce face (se putea citii regretul si resemnarea in ochii săi). Nu va mai da înapoi.

"Zeus i-a dat o soție lui Epimeteu pe Pandora, ea fiind prima femeie de pe pământ. Pandora a primit in dar de la Zeus o cutie care i-a fost interzis să o deschidă. Întro zi doborâtă de curiozitate a deschis capacul și toate nenorocirile omenirii au iesit la suprafață și s-au răspândit pe pământ; bătrânețea, boala, minciuna și nebunia. Speriată Pandora a inchis cutia. Din fericire nu inainte să mai iasă ceva din ea...un lucru marunt, minuscul dar foarte valoros...SPERANȚA"

Aramis către Egor: Din acel moment omul chiar și atunci când îl doboară necazurile intotdeauna păstrează o mică fărâmă de speranță. Nu trebuie să-ți pierzi speranța, atât timp cât mai ești "in viață".

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare