Legenda Lupului Alb

Pentru ca el e cel pe care-l meritam, dar nu e cel de care avem nevoie acum. Il vom vana pentru ca poate sa faca fata. E un gardian tacut,un paznic care vegheaza e cavalerul singuratic.

Sunt mai multe "teme" sa le zic așa ce mi-au dominat viața.

Prima e Dumnezeu si nevoia de a-L înțelege si de a ști ce E acolo undeva. Însa nu in sensul "bisericesc" ci in sensul ce E partea noastră pozitiva, Gândul bun din noi, E iubirea aia pura ce o intalnesti de puține ori in viața sau poate niciodată (fiind prea ocupat cu cotidianul), e Cel ce-ti da puterea sa treci peste greutati si sa mergi mai departe. E Prietenul tăcut ce nu face minuni sau lucruri spectaculoase, dar iți da soarele in fiecare dimineața; nu-l simți dar fora el ești rătăcit....

Sunt un cercetaș al infinitului,
Am pornit in căutarea timpului
Sa pot sa-l opresc o secunda,
Sa pot ramane cu Tine mai mult.

Sunt un cercetaș al Duhului,
Am poposit la porțile sufletului
Am început sa bat cu vorbele mele
Sa pot sa intru sa fiu una cu El.

Singurătatea. De când mă știu mi-a fost frica de ea, îmi era urat sa raman singur si făceam tot posibilul sa nu se întâmple. Lucrurile s-au mai schimbat, am descoperit ca si singurătatea are farmecul ei si ca doar singur poți reușii (de cate ori am așteptat ajutorul din partea cuiva, nu am făcut altceva decât sa pierd timp prețios), însa mă obsedează o idee ce am descoperit-o in "Rugați-va pentru fratele Alexandru" o nuvela scrisa de Noica. Ideea era ca degeaba ai succese după succese daca nu ai cu cine sa le inpartasesti.

E dorul sfântului negru cu ochii de arama,
A celui ce-n ploaie si-n întuneric adoarme,
Pe marmura castelului lucioasa si rece,
In turnul de sus ce zgârie cerul si luna.

Popasuri el face pe holul cel lung si pustiu,
Spera si aștepta sa vina cealaltă clipa.
E singur si nici măcar clipele nu mai vin,
E parasit de toate, e parasit si de timp.

Timpul. Uneori avem prea mult si nu avem ce face cu el, alteori e prea puțin si nu ne ajunge sa facem ce ne-am dorit. Oricum l-am privii niciodată nu e plăcut.

Trebuie sa fiu prizonier al timpului?
Acest tiran odios fara tact si scrupule,
Acest pilon al vietii, mărunte-n imensitate lui.

Încontinuu sunt obligat sa-mi iau doza.
Necesitatea e tot mai mare, mai apasatoare,
Cantitatea e tot mai mica, insuficienta.

Secundele lui îmi rod mădularele, nu mai sunt eu
Gratiile minutelor mă sufoca, sunt dese,
Porțile orelor sunt închise nu pot sa trec.

Da recunosc sunt un prizonier al lui,
Da am nevoie sunt dependent de el,
E necesar ca aerul si urat ca minciuna.

Oare am comis un delict împotriva Lui?
Zeul m-a încarcerat in temnița timpului.

Femeia. hm.... îmi spun parintii si cei ce mă știu de mic, caci atunci când venea vreo femeie la noi (cu specificația de rigoare: sa fie frumoasa). Mă ascundeam sub masa si fie le pupam pe picioare fie le mușcam încet. Efectul in mod evident era același: săreau in sus de sperietura :)) si zâmbeau pline de uimire la vedere unei fapturi mici, dragalase si nevinovate liniștindu-se apoi ca pericolul a trecut. Ei nu pot sa nu recunosc ca si acum când cică sunt "mare" apelez la aceeași fata dragalasa si nevinovata atunci când trebuie sa fac o femeie sa se simtă in siguranța cu mine. Însa ideea e ca de mic copil mi-au plăcut prezentele feminine si am fost fascinat de formele si frumusețea lor. Stăteam cu bunicul si ne uitam la televizor (prindeam tot felul de posturi ungurești si te miri ce, cu ajutorul antenelor improvizate caci așa era prin anii '80) si când apărea vreo femeie pe ecran mă întreba daca e mămica sau nu (intrun fel era un test sa vadă daca mă simt atras de ea) ei daca avea sânii mai dezvoltați sigur răspunsul meu era: Da! si mi se citea un zâmbet plin de satisfacție pe fata. Însa niciodată nu am putut sa mă hotărăsc la una anume si sa-i raman fidel, efectiv nu am putut; mi se părea ca e un afront adus celorlalte, ca daca nu le apreciez frumusețea si nu le iubesc pentru ea, nu voi mai avea parte de așa ceva...

Mă-nebunește atâta plăcere divina,
Mă chinui cu aceasta dureroasa fericire.
O zâna-i o nulitate pe langa frumusețea ta,
Te urăsc pentru dragostea ce mi-o inspiri.

Chipul tău frumos ca al unei muze,
Cânta si dansează printre operele antice.
Ești un tiran al templului frumuseții,
Un dictator al frumoaselor amazoane.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

De ce tu absolut inert, m-ai aruncat in acest abis?
O viata fara nimic cert, acest nimic in care m-ai inchis.


Oare ce înseamnă sa traiesti cu adevărat si cați dintre noi știu sa o facă? Oare înseamnă sa-ti urmărești visele si sa încerci cu toata ființa ta sa le realizezi? Dar, daca in încercarea de a le împlini se întâmpla sa-i rănești pe cei ce contează pentru tine, ar trebui sa mai continui? Se spune ca putem sa fim liberi in măsura in care libertatea noastră nu-i deranjează cu nimic pe ceilalți. Hm...si atunci unde mai e libertate? Oare depindem așa de mult de restul oamenilor si de ce înseamnă libertatea lor? Cine a făcut regulile astea si oare sunt ele demne de respectat? E posibila o lume in care fiecare sa-si urmărească calea si visele? Cum am mai interacționa intro astfel de lume? Sau de fapt trebuie sa facem compromisul de a renunța la o parte din noi pentru a trai împreuna cu ceilalți? Oare exista ceva dincolo de aceasta existenta sau ar trebui sa ne concentram pe ce avem acum? Se spune ca fiecare pasare, pe limba ei moare...hm si daca ajungi sa o mierlești si inca nu ti-ai invatat "limba"? Se mai spune ca fiecare e responsabil de faptele sale...hm, pai cum așa din moment ce libertatea noastră depinde așa de mult de cea a celorlalți? si fata de cine suntem responsabili? Unii ar zice ca ești responsabil fata de propria conștiința, de societate sau Dumnezeu... Cum am ajuns noi, sa trebuiască, sa dam socoteala in atâtea locuri si de ce acceptam, din moment ce toate aceste concepte sunt atât de vagi?

Hm....grele întrebări si cred ca nu sunt nici primul si nici singurul ce le-a descoperit, însa fiind blogul meu o sa încerc sa-mi dau propriile răspunsuri. Am tendința sa fac totul sistematic, pas cu pas si sa nu ratez niciun detaliu. Dar simt ca trece timpul pe langa mine si eu tot nu am rezolvat nicio problema. ASA ca, cu riscul de a părea superficial si lipsit de esența o a încerc sa dau răspunsuri simple, scurte si si nu mai știu cum... vom vedea ce iese :)

Ce știu cu certitudine e ca singurele momente când am simțit ca trăiesc au fost cele in care am făcut ce mi-am dorit si am făcut-o cu o incapatanare si un egoism ca majoritatea oamenilor mi-au reproșat-o.

Ce mă deranjează e ca nu am curajul, tot timpul, sa visez si sa încerc sa-mi materializez (e un fel de a spune) visele.

Sunt, zic eu, unul dintre fericiții căruia i-au ieșit in cale persoane ce au știut sa aprecieze pe cel de langa ele si drept urmare m-au încurajat sa fiu așa cum sunt eu; nu le-au deranjat dorințele mele si sârguința cu care am încercat sa le ating.

Un defect al oricăruia, părerea mea, este egoismul; el ne împiedica sa ținem cont de cei ce ne sunt alături si de multe orii ii pierdem, fapt pentru care mie mi se pare ca nu suntem capabili sa ne manifestam liberi fara ca cel de langa sa trebuiască sa renunțe la el sau sa sufere.

Libertatea ar putea fi dorința: de a face bine; de a simții, manifesta si inspira fericirea; de a avea curajul sa iubești fara ca sa aștepți nimic in schimb; de a zâmbi chiar si atunci când cerul e înnorat deasupra ta si de a putea sa-i încurajezi pe cei de langa tine (ca totul va fi bine), chiar daca ști ca pentru tine, totul, s-a sfârșit. Liber poți fi atunci când te-ai acceptat intru totul, e acea libertate ce-ti da calmul si zâmbetul fiecărei dimineți.

Cred ca depindem de ceva anume, atunci când nu ne putem manifesta cu adevărat, când încercam sa fim altceva decât suntem.

Eu cred ca omul in esența lui este o ființa buna (doar frica si eșecul realizării de sine ne facem sa fim meschini, rautaciosi si sa rănim) si acele reguli despre care mă întrebam, nu cred ca provin decât din străfundul nostru. sunt reguli de bun simt, morale si etice si atât timp cat nu ne fac rău merita respectate.
Oamenii se spune, ca in general, asculta doar de frica: frica de a nu fi prinși, frica de a nu fi pedepsiti, frica...frica...frica. E trist, nu ar trebui si nici nu e așa. Frica, asta, vine din necunoaștere si posibil sa fie anumiți indivizi sau anumite grupuri ce sa profite de pe urma ei si sa încerce, pe cat posibil ,sa tina cunoașterea la un anumit nivel destul de scăzut. Pana una alta, trăim o viața de care suntem siguri ca o avem si ar trebui sa fim liberi si sa nu ne fie frica ca poate pierdem altceva. Prețuiește ce ai si bucura-te de fiecare clipa ce-ti e oferita ar zice un invatat.

Sa-ti cunoști "limba"... asta cred ca e alt secret al existentei noastre si e de asemenea si cauza pentru care exista de multe ori deziluzii, eșecuri si frustrări....

Alergi grabit sa prinzi ultima picatura,
Ce se scurge agale din coasta cea pura
Si ai uitat sa-ti faci ultima rugaciune,
Tu, acel, cu sufletul negru ca un taciune.

Te grabesti sa prinzi trenul spre infinit,
Ai uitat incotro mergi si de unde ai venit,
Tu care ai omis sa-ti faci ultima rugaciune
Pentru iertarea sufletului, negru ca un taciune.

Te indreti smierit si increzator,
Spre acel luminos si dulce viitor,
Dar nu uita sa-ti faci cea din urma rugaciune
Pentru mantuirea sufletului tau negru ca un taciune.


Ps: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare

Mai toata lumea mă întreabă ce semnificație are pseudonimul (nick-ul cum ii zice mai nou) meu, blacktullipe, sau de ce in majoritatea pseudonimurilor ce le folosesc au in compoziție următoarele cuvinte: "black", "dark", "întunecat"...etc.

Nu am ales un nume anume cum fac toți, nici nu mi-am muncit creierii zile si nopți întregi ca sa-l aleg si nici nu l-am schimbat in decursul timpului. Efectiv îl am din 1999 de când am apărut, sa zic așa, pe lumea internetului si zic eu ca mă caracterizează. Numele, scris intr-un mod original
(a se vedea ca nu are corespondent in nicio limba de pe acest pamant) vine intradevar de la Laleaua Neagra ce este floarea mea preferata; este o floare rara si deosebita "cea mai eleganta dinte flori…o Regina a florilor…impetuoasa si rafinata…ca o noapte înstelata…ca un înger cernit cu aripi petale…MINUNE sub bolti , o gingașa stea …". Iar așa ca fapt divers intenționez intru oarecare viitor sa ajung la Keukenhof (cea mai mare grădină de flori din lume), situat in orașul Lisse, Olanda intro anume perioada a anului respectiv din ultima săptămână a lunii martie şi până în mai.

Revenind si la celalalt aspect al pseudonimurilor ce le prefer, țin sa subliniez ca, urmăresc sa descopăr partea ascunsa a oamenilor, lucrurilor si acțiunilor, misticul si ocultul din ei, esența lor, subtilul ce-i caracterizează. Fapt pentru care nici nu sunt mulți cei cu care interacționez in mod frecvent si regulat. Persoanele ce intradevar îmi stârnesc interesul si cu care sunt compatibil fiind foarte rare.

Ce-nseamnă negru, întunecat, umbra, noapte...etc? Pentru mine e acea parte ce nu se vede clar, e in umbra, e pitita privirilor majoritarii; fie ea pozitiva sau negativa eu zic ca e partea cea mai importanta a ființei noastre.

Era o umbra de departe, si ea apoi s-a facut om,
Cu trup, suflet si cu alte, atat zeul a fost econom.

Ps: Nu uita cheie reusitei: dorinta, credinta si rabdare

In codrii batrani ai muntilor, sub bolta instelata,
in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura
pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb.
Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine.
Voi il auziti?
Legendele sacre ale Dacilor Liberi
Felix Crainicu, Cristi Ionita

"Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-I de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant. Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur si avand ca tovarasie doar fiarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar intelegea, apoi, incetul cu incetul a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute sis a le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.

Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostrum mergea chiar in fruntea lor la vanatoare invatandu-I pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:

Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau, intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar intotdeauna dupa astfel de clipe veneau la preot si-i cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostru continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand. In vremurile in care ne aflam, nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de ei…poate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru.

Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin si intru credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Afara de foame, nimic nu le tinea impreuna. Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot adduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se horati asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua.

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale. Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcolm, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-I povatuia despre adevarata credinta si puterea ei:

-Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar adduce o mare usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!

Zamolxis tacu pret de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua:

Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:

-Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!

-Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata.

-Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine adus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara.

Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou aparut era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele. Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducandu-i vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei.

Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea sau viata le era pusa in pericol, ei mergea in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care isi ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului taram al Daciei. Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la randul sau, le transmitea comnadantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a adduce in fata Zeului, la judecata, tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara de mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti. Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finite de mandrie si curaj, pornind in lupta cu gandul ca nimeni nu-I poate invinge. Mana protectoare a Zeului era deasupra lor si ii apara.

Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusnioasa fuga. Vrajmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila acestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poporului lui Zamolxis ii lasa, dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznice. Sila ce o aveau lupii fata de ei nu ii lasa nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor. Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat din fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poporul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb:

-Spune-mi, prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai:

-Stiu asta, spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai.

-Stapane! Relua usor lupul.

-Da, prietene, ce te framanta? Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari:

-Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greseala ce-o vor savarsi? Zamolxis se incrunta usor la gandul ce-i trecuse prin minte si spuse ferm:

-Acum hai sa mergem! mai adauga Zeul.

Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt. Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se oare ca, de multe ori, mai bine intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla. Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii n viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-I erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii. Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zau, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari.

Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti. Din haitele numeroase ce populau tara ramaneau pe zi ce trece tot mai putine anumale, iar lupii infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa scape de furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma, frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb. Mai intai cativa, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreiereau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb si sa-I taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa. Pasamite printre Daci patrunsesera, prin grija tradatorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stranisera la revolta pe cai mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, si pe ceilalti. Acest fapt nu-l mai stiu precis nici macar cei mai batrani, insa, daramite noi.

Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce zeul stia dinainte: suparat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata, prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul, manios, ii spusese atunsi prietenului sau cu blana alba ca neaua:

-Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se vor cai pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pena atunci, insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna, prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in Munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta-n putinta acum.

Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu:

-Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupa Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino!

mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Multelui Ascuns, langa Piatra Geto-Dacilor. In Triubghi ii astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri i se putea citi aceeasi durere surda, nemangaiata. Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti. Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si a Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni.

Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritoarilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-i ceea ce se intampla afara.

Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb."