Legenda Lupului Alb

In codrii batrani ai muntilor, sub bolta instelata,
in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura
pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb.
Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine.
Voi il auziti?
Legendele sacre ale Dacilor Liberi
Felix Crainicu, Cristi Ionita

"Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-I de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant. Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur si avand ca tovarasie doar fiarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar intelegea, apoi, incetul cu incetul a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute sis a le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.

Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostrum mergea chiar in fruntea lor la vanatoare invatandu-I pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:

Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau, intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar intotdeauna dupa astfel de clipe veneau la preot si-i cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostru continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand. In vremurile in care ne aflam, nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de ei…poate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru.

Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin si intru credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Afara de foame, nimic nu le tinea impreuna. Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot adduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se horati asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua.

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale. Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcolm, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-I povatuia despre adevarata credinta si puterea ei:

-Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar adduce o mare usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!

Zamolxis tacu pret de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua:

Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:

-Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!

-Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata.

-Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine adus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara.

Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou aparut era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele. Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducandu-i vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei.

Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea sau viata le era pusa in pericol, ei mergea in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care isi ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului taram al Daciei. Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la randul sau, le transmitea comnadantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a adduce in fata Zeului, la judecata, tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara de mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti. Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finite de mandrie si curaj, pornind in lupta cu gandul ca nimeni nu-I poate invinge. Mana protectoare a Zeului era deasupra lor si ii apara.

Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusnioasa fuga. Vrajmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila acestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poporului lui Zamolxis ii lasa, dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznice. Sila ce o aveau lupii fata de ei nu ii lasa nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor. Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat din fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poporul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb:

-Spune-mi, prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai:

-Stiu asta, spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai.

-Stapane! Relua usor lupul.

-Da, prietene, ce te framanta? Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari:

-Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greseala ce-o vor savarsi? Zamolxis se incrunta usor la gandul ce-i trecuse prin minte si spuse ferm:

-Acum hai sa mergem! mai adauga Zeul.

Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt. Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se oare ca, de multe ori, mai bine intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla. Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii n viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-I erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii. Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zau, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari.

Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti. Din haitele numeroase ce populau tara ramaneau pe zi ce trece tot mai putine anumale, iar lupii infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa scape de furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma, frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb. Mai intai cativa, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreiereau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb si sa-I taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa. Pasamite printre Daci patrunsesera, prin grija tradatorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stranisera la revolta pe cai mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, si pe ceilalti. Acest fapt nu-l mai stiu precis nici macar cei mai batrani, insa, daramite noi.

Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce zeul stia dinainte: suparat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata, prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul, manios, ii spusese atunsi prietenului sau cu blana alba ca neaua:

-Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se vor cai pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pena atunci, insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna, prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in Munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta-n putinta acum.

Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu:

-Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupa Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino!

mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Multelui Ascuns, langa Piatra Geto-Dacilor. In Triubghi ii astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri i se putea citi aceeasi durere surda, nemangaiata. Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti. Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si a Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni.

Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritoarilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-i ceea ce se intampla afara.

Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb."