Legenda Lupului Alb

Muntele religiei noastre e bazat pe minciuna,
Piscurile sale nu gâdila cerul credinței.
Religia e seaca si dura ca piatra din stanca,
Adepții lui sunt dăruiți jertfei si neîncrederii.

Din el nu curg izvoare limpezi, ape vii,
Curg ape învolburate si tulburi.
Din el nu se nasc si nu se dezvolta genii,
El creste mediocritate si neîncrederi.


Pentru voi exista o diferența intre religie si credința? Poți fi credincios fara a fi neapărat religios? Poate fi Dumnezeu, Acela pe care ni-l dezvăluie așa zisele cârti sfinte? Cat la suta si ce anume e adevărat si cat e fabulație din ceea ce propaga si vorbesc reprezentanții bisericilor? Sunt: biblia, Coranul, kabbala etc, cârti codate, in care doar cei ce știu cum sa găsească cheia se descurca, sau sunt cârti accesibile maselor?

Pentru mine sunt anumite lucruri ce sunt clare:
- Dumnezeu e unul singur
- operam cu simboluri
- oricărui simbol mai important i se da o anumita doza de mister pentru ca masele sa poată fi manipulate
- biserica e o instituție ce se ghidează după o anumita dogma, ce e scrisa funcție de publicul Target sau regiunea in care operează
- ca orice individ sau organizație ce deține puterea (in cazul de fata, prin intelesul simbolurilor ce-i sunt atribuite Binelui) încearcă sa-si mentina, ba chiar sporească sfera de influenta, încercând sa păstreze pe cat posibil misterul asupra acelui simbol bazându-se pe frica omului fata de necunoscut

In alta ordine de idei, merg pe principiul ca tot ce e zămislit de om e de natura sa fie imperfect si incomplect, la fel si dogma. Pe deasupra omul purtând pe Dumnezeu in ființa lui, nu are nevoie de un ghid pentru a-L descoperii.

Azi dimineața, sunt melancolic. Plutesc, zbor, zâmbesc, ascult Nicu Alifantis si Alexandru Andrieș. Îmi amintesc cum era, sa iubești femeia si ea ca un copil ștrengar sa ti se arate de după colt , ca apoi sa se ascundă din nou, ca mai pe urma sa-ti tulbure din nou viața, sa-i dea inca odată culoare.

Gand,

As vrea sa fiu o lacrima,
In ochii tai sa mă nasc,
Sa pot sa-ti mangai obrajii,
Sa-ti umezesc buzele fierbinți.

As vrea sa fiu aerul ce-l respiri,
In pieptul tău sa stau,
Sa pot fi pretutindeni pentru tine,
Sa-ti împrospătez fiecare clipa.

As mai vrea sa te privesc in timp ce dormi, sa-ti sărut genele dimineața, sa fiu acolo când îngerii dorm, sa-ti chem toate zânele bune sa te ocrotească.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

Ridicați-mi socluri pe care as putea murii!

E succesul moartea spiritului?

Sunt, deci exist, pe aceasta platforma,
Pe acest obiect uniform si egal,
In acest timp scurt si linear,
Respir acest aer tot timpul la fel.

Încerc sa ies din acest "a fi" comun,
Fug spre acel capăt de linie continua.
Sperând ca voi cădea spre ceva mai bun
Ca voi urca spre ceva imposibil de atins


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

Am fost coborât in acele adâncuri,
Negre, umede si reci ale amurgului,
Ce deodată si neașteptat s-a lăsat
Peste tara iubirii si plăcerii uitate.

Si am întâlnit acea floare a tinereții
Ce m-a făcut sa inteleg măreția,
Frumuseții si tainei iubirii
Ce-a plăsmuit din mireasma ei.

Însa primăvara vieții a trecut
A venit toamna cu frunze cazande
Si floarea s-a ofilit si a pierit,
Iarna tristeții si singuratatii venind.

Am început sa lupt cu fulgii tristeții
O mantie de nea se așeza pe sufletul meu
si era umeda, banala si rece
Si avea o culoare pala, săraca.


Acum urmează întrebarea, puerila dar de neocolit...ce e iubirea? E mai multa fericire sau mai multa tristețe? Daca iubirea e un lucru bun, ce ni se poate întâmpla, de ce suferim așa de mult din cauza ei? Sau ați auzit pe cineva, sa zică, ca suferă din cauza iubirii fata de divinitate? Eu sincer nu am auzit. Înseamnă ca, ori noi oamenii nu suntem capabili sa ne purtam unul altuia o iubire pura așa ca cea a divinității, ori ca, fiind ființe imperfecte, tot ce zămislim e sortit a nu fi perfect.

Sa punem altfel problema...e iubirea un act de dăruire sau de posesiune? Din nou stau si mă întreb; de ce suferim din cauza iubirii? Daca e un act de posesiune, atunci suferi din cauza ca ai pierdut ceva; daca e un act de dăruire, atunci suferi caci ai pierdut, dăruind cui nu trebuia. Dar se presupune ca atunci când iubești pe cineva, persoanei respective ii dăruiești cu drag si din proprie inițiativa. Atunci de ce sa-ti para rău?

Mai putem privii problema si din alta perspectiva. Oare doare nereușita, insuccesul? Oare doare frica noastră de a ramane singuri si de a nu avea cui sa impartasesti si bune si rele?
Pai, se zice ca intro relație sunt doi, atunci de ce sa vezi un eventual final ca un insucces propriu?
Daca ne e frica ca ramanem singuri, in urma sfârșitului unei iubiri, oare a fost ea intradevar ce am crezut? Se zice ca iubirea adevărata dăinuiește veșnic (nu numai ca se zice, ci e si adevarat), ei daca s-a sfarsit oare nu erai tot singur in timp cat se consuma si oricum cel de langa nefiind pe aceeași lungime de unda nu putea înțelege ce ti se întâmpla deci nu aveai cui sa impartasesti si rele si bune?

Eu zic ca e un mare noroc sa te intalnesti cu acest sentiment: iubirea. Nu toți îl cunosc si nu toți sunt capabili de el.
Oricum ce pot spune e ca atunci când ti se întâmpla....dăruiești tot fara sa aștepți nimic, faci orice fara sa te gândești la ce câștigi sau pierzi, nu regreți nimic si iți pare bine ca ti se întâmpla.

Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

"Din cauza ca nu s-a bătut cuiul, in potcoava, nu s-a arat pamantul,
Din cauza ca nu s-a arat, nu s-a făcut insamantarea,
Din cauza ca nu s-a făcut insamantarea, nu a ieșit recolta,
Din cauza ca nu a ieșit recolta, nu s-a trimis mesajul,
Din cauza ca nu s-a trimis mesajul, s-a pierdut războiul"
(proverb chinezesc)


Oare existenta noastră se deruleaza conform teoriei cauza-efect, sau exista un destin, ce precede totul si indiferent ce am face sau ce nu facem, viata-si urmează cursul ei?

Tot in filosofia asiatica se zice ca : "nimic nu ramane pe loc (sau la fel), totul se mișca (sau se schimba)". Asta iți cam lasă impresia ca nu ai un rol foarte mare asupra existentei.

De multe ori am auzit replica: "daca nu făceai aia, altfel se întâmpla..." dar in alte multe cazuri m-am zbătut enorm de mult sa rezolv sau sa influențez o situație si nu am reușit decat când am încetat sa mai încerc...parca rezolvarea venise de la sine.

Se vorbește, destul de mult, in jurul meu despre responsabilitate. Este, oare, ea legata sau are vreo conexiune cu teoria despre care vorbim acum? Daca da atunci intr-adevar ar trebui sa-ti asumi responsabilitatea faptelor tale; daca nu are legătura atunci vorba aia din popor "așa a fost sa fie!?".

E aceasta teorie (cauza-efect) o găselnița strict pământeana sau are un liant cu Adevărul, Cunoașterea si Lumina Absoluta?

In mod evident sunt foarte multe exemple de situații cauza-efect însa nu neapărat de ele încerc eu sa scriu...ci; este oare trecutul, cauza efectului prezentului (ce e așa de efemer) si prezentul, e cauza efectului viitorului?

Ședea odată pe tronul nesiguranței
Un print frumos al deznădejdii,
Alături de mireasa sa, suferința,
Domnind peste tara haosului.

Fii sai , maleficul si uratul
Zburdau pe holurile funebrului castel.
Încercau sa prindă himerele trecutului,
Cu amărăciunile uitate in prezent

Viitorul învăluit in minciuna
Era pierit si fara de nădejde.
Era lăsat in cămara uitării,
Murea încet cu fiecare clipa trecătoare.

Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare

Se pot spune multe despre subiectul asta, se poate filosofa fora încetare si tot mai ramane ceva de adăugat....de aceea eu voi spune o povestioara si eventual câteva rânduri daca va fi cazul.


Intr-o zi un om paseste intr-o pădure. S-a speriat foarte tare atunci când s-a întâlnit cu un tigru. A început sa alerge cu tigrul pe urmele sale, pana a dat de o prapastie ce-i tăia calea. Omul știa ca va murii. Ori îl va manca tigrul înfometat, ori va sari in prăpastie si se va strivii de stânci. S-a decis sa riște. A avut noroc...s-a prins intrun copac. S-a uitat in jos si a zărit un leu. Apoi a auzit niște sunete...cront, cront, gggggrrrrr, ggggggggggrr printre frunze vede doi șoareci ce rodeau creanga pe care stătea. Știa ca, creanga nu va tine si la un moment dat se va rupe. Prins la mijloc intre un tigru si un leu, cu doi șoareci care parca așteptau momentul când creanga va ceda din cauza greutății, s-a decis totuși sa ramana unde era. A mâncat fructele din copac nepasandui ca sunt otrăvitoare si a adormit. Când s-a trezit, totul dispăruse... Cum așa? si spuse...
Tigrul sărise când el dormea, a căzut jos, astfel speriind șoarecii, s-a bătut cu leul si au plecat amândoi raniti.
Omul a supraviețuit ;)

Poate si tu atunci când te vei trezii toate greutățile vor fi dispărut

In povestioara de mai sus este vorba de teoria, haosului, a filosofiei asiatice. Cum ca haosul este cel ce da viața...
Am ales povestioara asta caci se potrivește destul de tare cu filosofia noastră mioritica...vezi Miorița... cu singura diferența caci omul din poveste nu a stat cu mâinile in sân ci totuși a încercat ceva: însa a fost la fel de nepăsător in fata pericolului iminent, precum ciobănașul nostru. Se potrivește in același timp si atitudinii credinciosului fanatic, ce ar fi in stare sa se lase 100% in mâinile Domului si astfel sa sfideze orice pericole.

Pentru voi ce inseamna "moartea", e un nou început, un sfârșit (dar un sfârșit, al cui)?
Ce ai face daca ai ști ca ti se apropie sfârșitul? Ai încerca sa faci tot ce nu ai reușit din diverse motive, sau din lașitate? Ai face tot ce nu e permis? Ai intra in panica sau ai accepta faptul in sine?

DIALOG

"S-a născut un nou virus. Se raspandeste cu repeziciune si e mortal.
- cine știe câta lume poate murii din cauza lui!
- cui ii pasa? cu toții murim intrun final, care-i diferența?
- E o diferența intre a merge in Rai sau in iad...
- am crezut ca cei buni nu mor... crezi in Judecate de apoi?
- da
- cine ar trebui sa meargă in iad? cel care primește judecata sau cel ce trece de ea?
- nu-ti pot răspunde. știu doar ca tu poți alege calea, sa fi bun sau sa fi rău...băieții rai merg tot timpul in iad."


Evadând dintr-o lume meschina,
Evadând dintro lume nebuna,
Dincolo evadând cate un pic,
Dincolo evandand dintrun nimic.


Evadând in necunoscut,
Te cufunzi de la început,
Intrun infinit nepriceput,
Veșnic întunecat si tăcut.

Acolo nu ști ce este,
E un vis e o poveste?
Sau un haos si o durere,
Care niciodată nu piere?
Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

"Oh, cat de dulce ești nebuno!
Ca le ești draga tuturor,
Cunosc barbari, femei frumoase si copile,
Ce te-ar îndrăgii, te-ar săruta.
Tu ești iubirea tuturora si numai eu iubirea ta!"


Se zice ca dragostea de viața e de natura sa intretina persoana, pe când cea de sex are ca scop întreținerea speciei. Însa se naște o întrebare: e oare omul conștient de perpetuarea speciei sau face sex doar ca sa-si satisfacă nevoile/pornirile carnale?

O sa încerc cat de cat sa mă axez pe doua aspecte: viața sexuala in cuplu (aventuri amoroase de lunga durata cu aceeași persoana) si viața sexuala in afara cuplului (aventuri amoroase de scurta durata cu diverse persoane).

Pentru moment voi încerca sa definesc cativa termeni, ca ideea ce o propun sa fie mai bine înțeleasa.
Voluptatea, ar putea fi instinctul către satisfacerea datoriei fata de sine.
Imoralitatea, s-ar putea traduce prin, viciul de a-ti satisface decât propriile plăceri.
Perversiunea, este voluptatea care face omul sa nu fie impresionat de un obiect real ci de imaginea acestuia.

Ca argument care sa sustina titlul postului ar fi următoarea afirmație.
Voluptatea nu e ceva dezirabila deoarece omul si abandonează propria persoana lasandu-se a fi un mijloc al instinctelor trupești, fapt ce contravine firii lucrurilor: omul trebuind sa se vadă si sa fie văzut ca un scop nu ca un mijloc. Cum spuneam e perversa acea voluptate ce determina individul sa se lase folosit doar pentru satisfacerea nevoilor animalice (porniri lipsite de constiinta actului in sine).

In mai toate invataturile sacre se vorbește despre împlinirea spirituala, ca fiind scopul principal al individului pentru uniunea lui cu divinitatea, iar contactelor fizice li se conferă strict rolul de perpetuare a speciei. Având in vedere aceste ar trebui sa vorbim si despre castitate, ce ar putea fi, satisfacerea instinctului de perpetuare doar ca o datorie a individului, fata de sine însuși, ca parte a speciei si doar in cadrul cuplului, in sensul ei extrem castitatea însemnând abținerea totala de la pornirile sexuale.(idei dezbătute de Kant)

Dar, daca nesatisfacerea plăcerii personale ar fi o incalcare, o dezonoare a umanitarii prin propria persoana? Daca ar fi o batjocura la propria sa condiție umana?

Oare unde, de ce, cum si când a apărut ideea de cuplu? Ce înseamnă cuplu? Presupune si o anumita doza de posesivitate? Care ar trebui sa fie scopul cuplului? Oare implica: exclusivitate, fidelitate, loialitate si cum se zice in povesti "pana la adânci batraneti"? Ori viața lui tine atât timp cat cei doi indivizi au scopuri si rosturi comune si mijloace asemănătoare de a le realiza?

Adevărul e ca nu știu răspunsurile la întrebările de mai sus.
Ce știu e ca:
- pentru mine, viața in cuplu nu ar trebui sa fie restrictiva
- ar trebui sa se bazeze pe încredere, respect, simpatie, atracție si sincronizare
- omul nu e un obiect si la fel cum nu poate fi mijloc de atingere a unui scop (el fiind scopul in sine), nu poate fi nici proprietate (posesiune)
- si având in vedere ca nu exista om perfect si implicit femeia ideala încerci tot timpul sa-ti găsești pe cineva ce sa se apropie cat mai mult de ce-ti dorești.

In ceea ce privește viața sexuala in afara sau in interiorul cuplului, atât timp cat contactul sexual nu devine singurul scop al interacțiunii intre cei doi indivizi, nu vad nimic deplasat in a fi activ atât in cuplu cat si in fata lui.

Plecat voi fi pe veci in marea neagra,
A marelui necunoscut ce mă reneaga
Si tu vei sta sa mă aștepți la sânul sau,
Sperând ca voi veni, voi ajunge-n sufletul tău.

Dar eu inlantuit de catusele pedepsei,
Degeaba încerca-voi sa cobor spre tine,
Tu străina si departe vei fi de mine.
Pentru eternitate ne vom iubii ca doi atei.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.