Legenda Lupului Alb

"Oh, cat de dulce ești nebuno!
Ca le ești draga tuturor,
Cunosc barbari, femei frumoase si copile,
Ce te-ar îndrăgii, te-ar săruta.
Tu ești iubirea tuturora si numai eu iubirea ta!"


Se zice ca dragostea de viața e de natura sa intretina persoana, pe când cea de sex are ca scop întreținerea speciei. Însa se naște o întrebare: e oare omul conștient de perpetuarea speciei sau face sex doar ca sa-si satisfacă nevoile/pornirile carnale?

O sa încerc cat de cat sa mă axez pe doua aspecte: viața sexuala in cuplu (aventuri amoroase de lunga durata cu aceeași persoana) si viața sexuala in afara cuplului (aventuri amoroase de scurta durata cu diverse persoane).

Pentru moment voi încerca sa definesc cativa termeni, ca ideea ce o propun sa fie mai bine înțeleasa.
Voluptatea, ar putea fi instinctul către satisfacerea datoriei fata de sine.
Imoralitatea, s-ar putea traduce prin, viciul de a-ti satisface decât propriile plăceri.
Perversiunea, este voluptatea care face omul sa nu fie impresionat de un obiect real ci de imaginea acestuia.

Ca argument care sa sustina titlul postului ar fi următoarea afirmație.
Voluptatea nu e ceva dezirabila deoarece omul si abandonează propria persoana lasandu-se a fi un mijloc al instinctelor trupești, fapt ce contravine firii lucrurilor: omul trebuind sa se vadă si sa fie văzut ca un scop nu ca un mijloc. Cum spuneam e perversa acea voluptate ce determina individul sa se lase folosit doar pentru satisfacerea nevoilor animalice (porniri lipsite de constiinta actului in sine).

In mai toate invataturile sacre se vorbește despre împlinirea spirituala, ca fiind scopul principal al individului pentru uniunea lui cu divinitatea, iar contactelor fizice li se conferă strict rolul de perpetuare a speciei. Având in vedere aceste ar trebui sa vorbim si despre castitate, ce ar putea fi, satisfacerea instinctului de perpetuare doar ca o datorie a individului, fata de sine însuși, ca parte a speciei si doar in cadrul cuplului, in sensul ei extrem castitatea însemnând abținerea totala de la pornirile sexuale.(idei dezbătute de Kant)

Dar, daca nesatisfacerea plăcerii personale ar fi o incalcare, o dezonoare a umanitarii prin propria persoana? Daca ar fi o batjocura la propria sa condiție umana?

Oare unde, de ce, cum si când a apărut ideea de cuplu? Ce înseamnă cuplu? Presupune si o anumita doza de posesivitate? Care ar trebui sa fie scopul cuplului? Oare implica: exclusivitate, fidelitate, loialitate si cum se zice in povesti "pana la adânci batraneti"? Ori viața lui tine atât timp cat cei doi indivizi au scopuri si rosturi comune si mijloace asemănătoare de a le realiza?

Adevărul e ca nu știu răspunsurile la întrebările de mai sus.
Ce știu e ca:
- pentru mine, viața in cuplu nu ar trebui sa fie restrictiva
- ar trebui sa se bazeze pe încredere, respect, simpatie, atracție si sincronizare
- omul nu e un obiect si la fel cum nu poate fi mijloc de atingere a unui scop (el fiind scopul in sine), nu poate fi nici proprietate (posesiune)
- si având in vedere ca nu exista om perfect si implicit femeia ideala încerci tot timpul sa-ti găsești pe cineva ce sa se apropie cat mai mult de ce-ti dorești.

In ceea ce privește viața sexuala in afara sau in interiorul cuplului, atât timp cat contactul sexual nu devine singurul scop al interacțiunii intre cei doi indivizi, nu vad nimic deplasat in a fi activ atât in cuplu cat si in fata lui.

Plecat voi fi pe veci in marea neagra,
A marelui necunoscut ce mă reneaga
Si tu vei sta sa mă aștepți la sânul sau,
Sperând ca voi veni, voi ajunge-n sufletul tău.

Dar eu inlantuit de catusele pedepsei,
Degeaba încerca-voi sa cobor spre tine,
Tu străina si departe vei fi de mine.
Pentru eternitate ne vom iubii ca doi atei.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.