Legenda Lupului Alb

Ce suntem noi oamenii, ca si ființe, ca si prezente in...(nu știu cum sa-i spun) aceasta lume, in acest univers?

Eu am zis despre mine ca sunt suma celor văzute de ceilalți la mine? Însa doar atât sa fiu? Dar totuși eu cum sunt pentru mine in propria-mi conștiința? M-am confundat cu acela ce-l știu si ceilalți sau am păstrat o parte din mine, doar pentru mine?


Sa fim noi totuși, decât un mănunchi de informații (amintiri, fapte, intamplari, emoții si sentimente) conținute intr-un recipient si nimic mai mult?


Daca ar fi așa, e de inteles de ce nu ajungi sa-ti cunoști aproapele nici după o viața petrecuta langa el. Cum sa-l cunoști când el se afla in toți ceilalți cu care a interacționat si unde sa mai pui la socoteala ca e si in cei cu care nu a interacționat in mod direct, dar care printr-un concurs de împrejurări îl știu in si din anumite ipostaze. Cum ai putea sa ști toate aceste detalii despre el? Ar trebui sa faci un studiu de caz printre toți cei ce l-au cunoscut si ar mai trebui ca ei sa fie dispuși sa-ti furnizeze informațiile, despre el, cu o acuratețe demna de invidiat si nici atunci nu ar fi destul: caci cine-i știe pe toți cu care a interacționat in mod direct sau indirect acel individ (unii ar zice ca serviciile secrete, însa sa lăsam gluma deoparte). Pe deasupra ca problema sa fie si mai dificila, mai exista si propriile lui trăiri, pe multe dintre ele nestiindu-le nimeni (poate nici el cu exactitate).


Dincolo de definiția ce o voi da ce anume suntem? Definiția suna ceva de genu: ființe bipede, fara blana, cu unghi, ce au conștiința de sine si sunt caracterizate prin faptele, vorbele, trăirile si evenimentele petrecute, fiecare având o personalitate proprie dar ce poate fi încadrata intro anumita clasificare (deci nu suntem așa de diferiți din moment ce facem parte din grupe de caracteristici), purtători de un anumit sex, cu plăceri si apucături dobândite in funcție de epoca in care ne-am petrecut pasagera existenta.


Revin si spun: ne putem raporta decât la trecut, mai precis la ce a fost si cunoaștem din propria existenta. E un handicap foarte limitativ.

Sa te identifici cu urmele pașilor ce i-ai lăsat, hm...sa poți sa distingi daca sunt ai tai sau nu,hm...


Calatori plăcuta in continuare...BILETUL LA CONTROL, VA ROG...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Nu știu ce se întâmpla dar tot mai am cate ceva de adăugat la capitolul "amintiri".
Nu am știut pana acum ca e un capitol, nu am preconizat ca voi scrie mai multe posturi despre asta. Însa iată-mă din nou in fata tastaturii, scriind provocări pentru mine - pentru voi.


Pana acum am aflat ca amintirile nu prind viața (sau cel puțin așa cred, cu toate ca uneori unele parca cresc, se dezvolta si inbatranesc exact ca si noi oamenii ce le trăim); am mai aflat ca ele prind viața si încep sa schimbe clipa in momentul când gândul nostru (ce zburda liber pe toate planurile) ne poarta in trecut. Acum am invatat ca; amintirile nu numai ca odată aduse in minte încep sa pulseze, sa schimbe, însa ele ne si urmăresc. Atât timp cat noi vom trai si atât timp cat vor fi in aceasta lume persoanele drage cărora le-am impartasit totul, aceste amintiri vor bântui si ele.
Ne vor cotropii gândul ori de cate ori vor avea ocazia, pana in momentul când ceva ce trebuie sa se întâmple atunci...se va întâmpla; pana când, cheia nu va intra in lăcașul potrivit nu vom auzi niciun scartait de ușa.

Mă întreb: oare cum e sa-ti amintești viitorul?
Hm, acum de la amintiri am ajuns la alta tema si anume axa temporala: trecut-prezent-viitor. De ce tot timpul ne raportam la ceea ce a fost si nu ne putem raporta la ceea ce va urma? Oricât de multe indicii am avea tot nu suntem in stare sa ne cunoaște viitorul, cu aceeași "certitudine" cu care ne cunoaștem trecutul. Este injust! ambele sunt ale noastre însa doar unul ni se dezvăluie. E ca si când ai fi in desert si ai alerga după fata morgana...ea tot timpul va fi acolo însa tu niciodată nu o vei găsi. Așa e si cu viitorul, când ai ajuns sa-l cunoști devine prezent si in următoarea clipa devine trecut...deci niciodată nu te intalnesti cu el intre patru ochi.

Calatorie plăcuta in continuare...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Oare ce e mai rau?
Sa ști si sa nu faci nimic sau sa nu ști si sa faci ceva?


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Sa fi capabil sa arați recunostiinta e un lucru foarte important.

Cred ca am ajuns sa am o idee despre ceea ce poate fi ca si concept "adevărul" si de ce nu ne este la indemana sa-l cunoaștem.

Odată cu "căderea" din "rai" omul a ajuns sa fie o ființa slaba, purtata de propriile trăiri si sentimente. Cunoasterea "adevărului" ar folosi-o in scopuri personale determinate de pasiuni necugetate. Neavând o vedere de ansamblu si nefiind in stare sa prevadă viitorul, el, s-ar autodistruge. Caci, la fel ca si in "mitul peșterii" adevărul/lumina te poate orbii (rațiunea si conștiința nemaiputând sa te ajute) "orice licurici, după ce apune soarele, se crede inloctiitorul lui"....L. Blaga, Zări si etape.

Așadar omului i-a fost data o viața ce o putem compara cu un joc de puzzle. Trebuie sa așezi fiecare piesa la locul ei ca sa poți trece mai departe. Omul putând sa vadă doar ce e in imediata lui proximitate; nefiind in stare sa privească totul unitar. Așa cum zicea si Lucian Blaga, aprinde un chibrit in întunerec si vei vedea bine ce e langa tine sau nu aprinde si vei vedea tot însa nu vei distinge....idee preluata din "Eonul dogmatic".

Din păcate putini dintre noi mai pot sa-si găsească punctul de unde au căzut si de unde si-au început rătăcirea (aluzie la schema punctului si cercului). Voi încerca in continuare sa dau inca o direcție asupra întăririi spirituale așa cum o percep eu.

Cum spuneam, omul e purtat de dorințe personale, de invidie si ura (caci întotdeauna râul a fost mai simplu de asimilat decât binele) si a uitat ce înseamnă compasiunea si iubirea iar daca in momentul însușirii "cunoașterii" omul e cuprins sau insotit de ura, întunericul ii va cotropi sufletul si mintea. Din acel moment zâmbetul va dispărea de pe fata sa iar lumina din ochii săi nu va mai fi de zărit, nemaifiind posibila cale de întoarcere caci râul la fel ca si binele nu se sfârșesc niciodată.

Un prim pas asupra unui suflet mai curat ar putea fi: renunțarea la ura si răzbunare, asta te va ajuta sa ai o viziune mai larga asupra vieții in sine (unii ar zice ca ura te face puternic, nu zic ca nu e așa, însa te si corupe si te face sclavul ei si sunt putini oameni ce reușesc sa-si tina in frâu si despărțite cele doua parți: râul si binele).

Mintea omului e ca si marea, sa zic așa, cu fluxul si refluxul ei. Când e lipsita de cunoaștere, mintea omului, e mai îngusta iar pasiunile lui sunt greu de controlat. Fiecare om are slăbiciunile sale iar odată cu aflarea binelui cunoști si răul, acesta din urma exploatându-ti la maxim slăbiciunile. De aceea nu este la indemna oricui sa afle binele si răul. Caci cu cat încerci mai mult sa-ti învingi slăbiciunile, cu atât mai mult ele se ascund in subconștientul tău; e nevoie de multa tărie si de mult stoicism pentru a putea ieșii învingător.

Adevărul este calea de a împletii puterea omului cu cea divina. Însa problema omului e legata de: putere, dorința, ura, prostie si resentimente. Odată ce scapi de ele calea spre si dinspre adevăr se va deschide.

Un al doilea pas ar fi: lasă totul sa se termine in tine însuti si vei înțelege goliciunea vieții.

Unul dintre ultimii pași ar fi: după ce ai renunțat la tot ce tine de material si trup, mintea ta limpede iți ajuta sufletul sa se contopească cu universul. Pașii intermediari ii descoperă fiecare după posibilitati.


Calatorie plăcuta in continuare...

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim