Legenda Lupului Alb

Nu știu ce se întâmpla dar tot mai am cate ceva de adăugat la capitolul "amintiri".
Nu am știut pana acum ca e un capitol, nu am preconizat ca voi scrie mai multe posturi despre asta. Însa iată-mă din nou in fata tastaturii, scriind provocări pentru mine - pentru voi.


Pana acum am aflat ca amintirile nu prind viața (sau cel puțin așa cred, cu toate ca uneori unele parca cresc, se dezvolta si inbatranesc exact ca si noi oamenii ce le trăim); am mai aflat ca ele prind viața si încep sa schimbe clipa in momentul când gândul nostru (ce zburda liber pe toate planurile) ne poarta in trecut. Acum am invatat ca; amintirile nu numai ca odată aduse in minte încep sa pulseze, sa schimbe, însa ele ne si urmăresc. Atât timp cat noi vom trai si atât timp cat vor fi in aceasta lume persoanele drage cărora le-am impartasit totul, aceste amintiri vor bântui si ele.
Ne vor cotropii gândul ori de cate ori vor avea ocazia, pana in momentul când ceva ce trebuie sa se întâmple atunci...se va întâmpla; pana când, cheia nu va intra in lăcașul potrivit nu vom auzi niciun scartait de ușa.

Mă întreb: oare cum e sa-ti amintești viitorul?
Hm, acum de la amintiri am ajuns la alta tema si anume axa temporala: trecut-prezent-viitor. De ce tot timpul ne raportam la ceea ce a fost si nu ne putem raporta la ceea ce va urma? Oricât de multe indicii am avea tot nu suntem in stare sa ne cunoaște viitorul, cu aceeași "certitudine" cu care ne cunoaștem trecutul. Este injust! ambele sunt ale noastre însa doar unul ni se dezvăluie. E ca si când ai fi in desert si ai alerga după fata morgana...ea tot timpul va fi acolo însa tu niciodată nu o vei găsi. Așa e si cu viitorul, când ai ajuns sa-l cunoști devine prezent si in următoarea clipa devine trecut...deci niciodată nu te intalnesti cu el intre patru ochi.

Calatorie plăcuta in continuare...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim