Legenda Lupului Alb

Cum poți sa te bucuri de prezent când ai rădăcinile, așa de adânc, înfipte in trecut? Sau cum poți renunța la ceva ce te-a creat?


A stat vreun moment cineva sa se gândească la cat de mult depindem de ceilalți? Cred ca am mai scris despre asta intro postare anterioara, si cred ca mă refeream la libertate. Bineînțeles ca pot sa caut si sa mă uit mai exact unde si sa identific cu precizie paragraful, însa eu nu procedez așa: spun ce simt, când simt si ce gândesc fara întârziere.

Oare ce s-ar întâmpla daca deodată toți cei pe care-i știm ar începe sa nege tot ce cunoaștem si tot ce am făcut? Toata viața noastră pana in acel moment sa fie remodelata, iar realitatea ce-am trăit-o pana atunci sa primească o alta culoare: amintiri, persoane, bucurii, sentimente, emoții, gânduri, imagini etc. sa fie puse sub semnul îndoielii. Sa ni se spună ca tot ce am trăit pana atunci o fost o iluzie, o imagine ce ne-am creat-o noi insine si ce nu a existat in realitate. Am fi luați drept nebunii si inchisi intrun "centru de reabilitare".

Singurul lucru despre care putem vorbii cu o oarecare certitudine este trecutul, restul fiind relativ. Având in vedere ca totul e relativ, nu da răspunsuri definitive.

Va dați seama ce invizibila e granița dintre realitate si ficțiune? Sau sa o punem altfel...cat de slabi putem sa fim când ni se zdruncina încrederea si ceea ce știam cu certitudine, acum, devine ceva atât de nesigur, aproape ilar de fantastic. Nu știu cați sau cine a patit-o: eram la școala (problema asta o am de fiecare data când sunt întrebat un lucru evident si foarte simplu) la ora de matematica, eram la tabla si încercam sa rezolv o problema ce la momentul respectiv mi se părea destul de complicata; si din cauza unei greșeli răspunsul nu a fost cel corect. Invatatorul m-a oprit si m-a întrebat: 1+1=... Trebuie sa mă credeți ca nu am mai fost sigur de răspuns si doar, era așa de evident. Mai de fiecare data când am fost pus in fata unor situații indubitabil de clare am ezitat sa vad ce era evident si m-am îndoit ca ar fi așa. Așa am fost crescut si educat: nimic nu e simplu, nimic nu se obține ușor, totul se mișca si nu mai e la fel.

Cineva zicea ca: fiecare om are dreptul sa bea un pahar de vin, bând un pahar de vin devine alt om, deci poate bea inca unul si tot așa...

Ei, daca e sa ne gândim puțin, fiecare secunda ce o petrecem are un anumit impact asupra noastră: ne schimba iar acest fapt ne face sa devenim altcineva si așa mai departe.
Totul in jurul nostru e un simbol si atunci , realitate ce o fi?


As putea sa scriu mult mai multe despre acest subiect, ca de altfel despre fiecare idee ce am tratat-o in acest jurnal electronic, însa, daca bine îmi amintesc, in primul post am promis, riscând sa par superficial, ca voi fi cat mai scurt si direct.


Așa ca am doua întrebări:
1. Suntem noi intradevar ce vad ceilati la noi si trăim doar in amintirile lor, iar daca ei nu ar mai exista, am avea noi cum sa ne demonstram propria existenta?
2. Oare 1+1=...

De ce tu absolut inert,
M-ai aruncat in acest abis?
O viața fara nimic cert,
Acest nimic in care m-ai închis

De ce sa naști?De ce sa mori?
Sa crezi ca ești prezent
De ce sa simți si sa devii vapori?
De ce sa ne întoarcem in ciment?


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare