Legenda Lupului Alb

Din lumi nestinse si lumini îndepărtate,
Din cețuri dense si nopți înfrigurate,
S-a născut o stea si tot atâtea șoapte,
S-a desprins o raza ce negura desparte.

Din vremuri stinse si limbi de mult apuse
Din cerescul foc si sfânta piatra de altar
S-a împlinit un mit si multe vorbe spuse,
S-a făurit un gand, ce n-a fost in zadar

Mănânc singur, dorm singur, trăiesc singur, așa sunt eu...
Dar daca stai prea mult timp așa, rasa umana o sa înceapă sa-ti para o specie diferita, așa ca te aventurezi in lume; observi , ca apoi sa revii in lumea ta invizibila.

Exista patru reguli:
1. Nu pune întrebări, nu exista conceptele de bine si rău...
2. Nu intra in contact cu oamenii din alte cercuri, nu exista conceptul de încredere
3. Șterge orice dovada, e mai bine sa fi anonim si sa nu lași nimic in urma
4. E bine sa ști când sa te retragi, numai daca te gândești la asta e clar ca a venit momentul, înainte sa-ti pierzi demnitatea, înainte de a deveni vânat (victima) din vanator.

Sa cauți oportunitatea potrivita, nimic prea riscant.
Fata unui om te poate insela intro mie de feluri diferite, însa ochii nu mint niciodată. Am invatat sa încep cu ochii.
Cea mai buna cale de a te apăra e sa ști ca ceva e pe cale sa se întâmple, pentru asta ai nevoie sa-ti dezvolți simțul de observație. Cum? trăim intro lume in care totul se reflecta, fiecare fapta, fiecare acțiune isi găsește reflexia in ceilalți.

In fiecare dintre noi exista un om bun si in același timp si unul rău. De ce nu-l omoram pe cel rău? Poate pentru ca privindu-l in ochi, ne vedem oarecum pe noi. Așa ca cel mai bine e sa-i devii mentor, sa-l inveti cum sa devina si el la fel ca celalalt.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Îmi cer scuze daca de acu' in colo voi fi mai dur in exprimare, însa acum ceva timp am hotărât sa fac o cura de realitate si sa o înfrunt, înțeleg si accept așa cum e. Iar când mi se pune pata si iau o hotărâre nimic nu mă mai bruiază. La fel cum, acum ceva vreme, aparent deodată, i-am zis cuiva, care de altfel îmi era o persoana simpatica, "m-am saturat sa aștept" iar de atunci sau odată cu acea vorba si hotărâre tot farmecul a dispărut totul devenind uitare.

Omul, viața, lumea asta sunt atât de misterioase, imprevizibile si tenebroase. E plin de contradicții in jurul nostru si totul e, intro oarecare marja, sub un mister dens. E ciudat de intrigant cum o clipa nefericita șterge toata frumusețea unei vieți, e frustrant de-a dreptul cum râul cantareste, mai tot timpul, mai mult in balanța. Sa luam un exemplu aiurea:

- O cursa de automobilism pe circuit asfaltat, sunt 77 de ture, pilotul din frunte conduce inca de la start si are un parcurs ireprosabil, pentru ca in turul 73 sa aibă un accident destul de grav. Te întrebi pe buna dreptate: cum e posibil așa ceva? A parcurs circuitul acela de mii de ori, îl știe pe de rost, îl are in minte, îl poate face cu ochii sinchisi si totuși a făcut accidentul, din turul 73, ce avea sa-i curme viața.

Ce a ratat, ce anume nu a observat sau ce a determinat acel nefericit si stupid sfârșit al unei povesti (caci asta suntem) atât de apreciate?


Totul are o trasa ideala, cursele, viața, banii, femeile, modul de relaționare cu semenii etc. absolut tot trebuie făcut intrun oarecare fel si daca te abați riscul de a o inbulina e enorm. La naiba cu totul, mă car pe alte cai....


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

M-ai ars, m-ai făcut scrum
Dar eu cu forțele-adunate,
Am renăscut.
Scrumul m-a ajutat,
Era regenerant.
Doar si tu ai fost la fel.
Era parte din tine.
Iți mulțumesc, cu toate ca n-ai vrut.
M-ai recreat, dar nu iți aparțin.
Acum te răzbuni, te supăra greșeala.
Eu sunt insignifiant, nu am cum sa te ajut.

As vrea sa pot tine piept
Valurilor marii, razelor de soare
Vanturilor, fulgerelor,
Sa pot sa mangai alba luna.

As vrea sa pot sa fiu al tău
Sa mă scufund in culoarea
Ochilor tai,
Albaștrii ca cerul senin.
Sa pot sa-ti mangai parul moale.

Ondulațiile tale mă înnebunesc,
Sânii tai mici ca doua mere
Sunt dovada puritanii tale
Ești tot ce vreau, sunt tot ce ai.

Vei fi iubita mea ancestrala
Frumoasa ca luminile nordului
si eu te voi iubii, te voi adula atât,
Atât de mult si tu mă vei trăda

Mă vei insela cu acea stea
Ce va sclipi prima mai puternic
Pe bolta infinitului univers celest
Cu acea stea ce va sclipi ca tine.

Acum cat timp mai ești a mea
Voi încerca sa-ti demonstrez
Ca nu merit sa fiu înlocuit c-o stea,
Caci ea sclipește-un pic si moare


SAU


Va fi iubita lui ancestrala
Frumoasa ca luminile nordului
Si o va adula enorm de mult
Si ea îl va cauta o eternitate.

Îl va caută ca pe acea stea
Care strălucește prima pe cer
Pe bolta infinitului univers celest
Ca pe acea stea ce sclipește ca ea

Nu știu ce ești si cine ești
Nu știu ce iubești si ce dorești
Dar știu ce-mi provoci; ura.
Nu vreau sa știu ce fura.


Vreau sa te vad slab si singur
Vreau sa te vad cerșind
Prietenia si ura celorlalți
Prietenia celui ce l-ai negat.

Ploua mărunt si-mi machina trupul,
Ploua constant si-mi topește ființa,
Ploua de ore-n sir nu mai am suflet
Ploua de zile întregi nu mai sunt eu.

De atesta ploaie a putrezit totul,
Atâta apa mi-a innecat amorul
Sunt ud si greu si mă scufund
Mă duc cu totul, mă îndrept spre fund


Sunt singur in aceasta imensitate de ape...

Mic obiect al obscurității
Intens complexat de mărime
Stresat de tot ce ti-e in jur
Urmărit de obsesiile realității.
Măcinat de grijile inferiorității

Tu fanfaron al circului invidiei
Tu care-ncerci sa te evidențiezi
Prin versuri si rime ale obsesiei
Prin atacuri josnice, tu creezi?

Ești slab si inferior creației
Ești o eroare a artei poetice
Tu care scrie versuri in lisa de idei
Mi-e mila de a tale atacuri ritmice.

Cantitate de beție inconștienta
Cauzata de starea de somnolenta
E acea perioada utopica a omului
Este podoaba, e fructul somnului.

Este cauzat de dorințe acute
Durează puțin, rezulta multe.
Atâtea stări de plăcere si frica,
Dar adevăruri in cantitate mica.

Vremea vremuiește,
Timpul dăinuiește
Clipa se stinge
Dragostea se-atinge.

Vremea vremuiește
Viața se traiste
Clipa-i trecătoare
Amoru-i ca o floare

Un vis al tinereții
Se-npleticeste-n zbor.
O unda a tristeții
Aluneca domol.

Un gand al tinereții
Ce zburda nemilos
O amintire-a vieții
Un falnic chiparos.

Un fapt al batranetii
Adie din si in trecut
O chemare-a dimineții
Ce-n noapte a tăcut.

Vreau sa-ti dau ce n-ai primit,
Vreau sa primesc ce nu s-a împlinit.
Vreau sa-mplinesc ce s-a rostit
Spun totuși ce s-a povestit.


Nu vreau sa pierd ce am avut,
Nu vreau sa am ce am făcut.
Nu vreau sa fac ce a trecut,
Fac totuși ce poate-a durut.

Când vântu-mi crestează fata si oamenii mă dor,
Când viața-mi e potrivnica si nu mai pot sa zbor,
Când nicio speranța nu a rămas si toți au plecat,
Tu, o dulce mama, ești singura căreia i-a mai pasat.

Tu care nu ști ce-i liniștea si prea mult sau prea puțin,
Tu al cărei durere si suspin pentru mine devin un chin,
Tu care pentru alții nu ai nimic dar pentru mine totul,
Tie iți dăruiesc o petala, pe-o raza, ce sa-ti aline oful.

Mugurii-nfloresc când vorbești,
Soarele răsare când zâmbești,
Natura-nvie-n jurul tău.
Ești apogeul sufletului meu!

As vrea sa pot sa-ti fac,
O mantie din cerul înstelat.
In luminoșii sori sa te îmbrac,
As fi făcut orice, dar tu m-ai inselat.

Am încercat sa te fac fericita,
Dar nici D-zeu nu ar putea sa o facă.
Am fost sincer, ai zis ca te mint,
Am vrut sa-ti dau totul, am vrut sa te simt.

Nu m-ai lăsat sa-ti arat ca te iubesc,
Nu m-ai lăsat sa mă îndrăgostesc.
M-ai reproșat ca-s rău, ca-s drăcesc
Si eu vroiam, decât, sa pot sa-ti zâmbesc.

E rece, totul e pustiu,
E o bezna infinita si densa
Vântul a încetat sa mai bata
Si e o liniște inmormantala.

Luna, calauza misterului
Si a forțelor malefice
Te face sa tremuri, sa plângi,
Sa cazi in farmecul ei.

Un lup singuratic, urla-n pustiu.
Glasu-io chemare a morții
O bufnita cânta te baga-n sperieți
Si-ti vine sa urli, sa fugi.

Noaptea si-a așternut mantia-i neagra,
Peste mintea si sufletul meu.
Atunci neliniștea si misterul se-ncheagă
Si iese tot ce-i mai groaznic si rău.

Un sentiment ce mă-mbie ades,
Sa ies, sa fiu viu si sa-nfloresc.
Mă-mbie sa-mi lepăd armura-mi de spini,
Îmi cere sa ador toți acei străini.


Acel ceva ce te cheamă afara,
Te-mbie sa ieși din singurătatea-ti pura.,
Sa-ti parasesti a ta ura sfânta,
Pentru a-ncerca acea plăcere strâmta.

Mă uit pe fereastra.
Ninge cu petale de iubire.
Mă aplec pe geam, mă uit in zare,
Vi tu iubita mea!





Ești ca o muza,
Ce apare-n noapte,
Ești ca o zâna,
Ce-ti vorbește-n șoapte.



Singur bântui străzile pustii,
Singur printre cei vii.
Te caut printre ei dar nu te zăresc,
Vreau sa te vad, sa-ti zâmbesc.

Trezit dintro beție,
De firi neîntrerupte,
De veacuri ne-simțite,
De vremuri odihnite.

Sculat dintro beție,
Purtat de o dorința,
De este cu putința,
Pe brațe de miresme,
purtat sa fie

Plecat dintro beție,
Pe valuri de lumina,
In cupe ce închina,
O dulce profeție.

De ce tu absolut inert,
M-ai aruncat in acest abis?
O viața fara nimic cert,
Acest nimic in care m-ai închis

De ce sa naști?De ce sa mori?
Sa crezi ca ești prezent
De ce sa simți si sa devii vapori?
De ce sa ne întoarcem in ciment?

Era o umbra de departe
Si ea, s-a făcut apoi om.
Cu trup, suflet si cu alte.
Atât zeul a fost econom.

S-a dorit a fi dotat,
Însa prea semăna pe el,
L-a incarnat cu un păcat
Așa sa zică, ca-i mișel.

Zeul pan' la urma-l moare,
A ras destul de chinul lui.
Îl arunc-apoi in mare,
In nesfârșitul duhului

In nopțile cu luna plina
Ști tu ce s-ar întâmpla?
As fura-o de pe cer,
Sa ti-o dăruiesc, sa fie toata a ta.

In nopțile cu semi-luna,
Ști tu, ce-as vrea?
Sa o pot reîntregii,
Sa fie iarăși toata a ta.

In nopțile fara de luna,
As fi trist ca n-as putea,
Sa o răpesc de pe cer,
Sa fie in întregime a ta.

Am dreptul sa aleg ce-mi place,
Mi s-a oferit acest capriciu,
Sunt lăsat, cu buna știința,
Sa greșesc, sunt lăsat sa fiu liber.

Am puterea de a decide pentru mine
Am puterea de a-i influenta pe alții.
Am puterea sa lovesc si sa rânesc,
Sunt liber sa fac tot ce e nepermis.

Te urăsc așa cum ești,
Mă doare ca te-ai schimbat.
Ce încerci sa-mi demonstrezi?
Crezi ca sunt de acord ca m-ai uitat?

M-ai făcut sa-mi fac iluzii,
M-ai dezamăgit profund.
Trăiesc in mari confuzii
Pe langa măreția ta sunt scund.

Sunt trist ca nu mai ești la fel,
Plâng după adevăratul tău suflet.
M-am comportat ca un rebel,
Nu am auzit al tău plânset

Clopotul suna,
Enoriași aduna,
Femei si barbari,
Copii dezmierdați.

Preotul cânta,
Indemna-n D-zeu,
Oamenii sa creadă.
Sa ne rugam la zeu!

Un prilej pentru scuze,
O rugăciune fara de-nțeles,
Se-ntipărește pe buze,
Pe buzele crezului omenesc.

Acea problema rămasa de dezbătut
Atunci când nimic nu mai e de făcut
Pentru atunci când totul e trecut si dus
Peste acel timp de mult uitat si apus

E aceea problema a celui ce ramane
A celui ce e azi si nu va mai fi mâine
Ar fi singura scuza rămasa in joc,
După ce toți si toate au luat foc.

Acel univers infinit de populat,
Acel univers de stele grăbite brăzdat
Acel univers cu miresme diferite
De frunze si flori de graba-nflorite.

Acest univers cu lucruri in-cete
Acest univers plin de ființe b(i)ete
Acest univers ce este al tău
Un univers ce seamănă a fi hau.

Steaua ce răsare-n asfințit
Mi-e prietena si clauza
Răsare si creste spre zenit
Ea strălucește fiindu-mi muza.

Un nor aluneca domol
Peste-al ei chip de amazoana
E trimis si vine ca un sol
Pentru a vesti marea furtuna

Si luna se minunează
De-a stelei strălucire
Romane-mpietrita si veghează
A norului lina alungire.

Compact e totu-n jurul tău,
Vrei sa mă convertești acum?
Sa devin si sa fiu al tău,
Îmi vorbești s-apoi dispari in fum?

E greu cu mine sa vorbești,
Nu cred nimic din tot ce spui,
Nu cred nimic din tot ce ești.
E greu cu acest fruct amărui.

Eu te ascult si am răbdare,
Dar simt ca mult nu mai rezist.
Va mai ramane doar: pe care?
Si totuși nu voi mai fi trist.

Plecat voi fi pe veci in marea neagra,
A marelui necunoscut ce mă renega
Si tu vei sta sa mă aștepți la sânul sau,
Sperând ca voi veni, voi ajunge-n sufletul tău.

Dar eu inlantuit de catusele pedepsei,
Degeaba încerca-voi sa cobor spre tine,
Tu străina si departe vei fi de mine.
Pentru eternitate ne vom iubii ca doi atei.

Evadând dintr-o lume meschina,
Evadând dintro lume nebuna,
Dincolo evadând cate un pic,
Dincolo evadand dintrun nimic.


Evadând in necunoscut,
Te cufunzi de la început,
Intrun infinit nepriceput,
Veșnic întunecat si tăcut.

Acolo nu ști ce este,
E un vis e o poveste?
Sau un haos si o durere,
Care niciodată nu piere?

Ședea odată pe tronul nesiguranței
Un print frumos al deznădejdii,
Alături de mireasa sa, suferința,
Domnind peste tara haosului.

Fii săi , maleficul si uratul
Zburdau pe holurile funebrului castel.
Încercau sa prindă himerele trecutului,
Cu amărăciunile uitate in prezent

Viitorul învăluit in minciuna
Era pierit si fara de Nadejde.
Era lăsat in cămara uitării,
Murea încet cu fiecare clipa trecătoare.

Am fost coborât in acele adâncuri,
Negre, umede si reci ale amurgului,
Ce deodată si neașteptat s-a lăsat
Peste tara iubirii si plăcerii uitate.

S-am întâlnit acea floare a tinereții
Ce m-a făcut sa inteleg măreția,
Frumuseții si tainei iubirii
Ce-a plăsmuit din mireasma ei.

Însa primăvara vieții a trecut
A venit toamna cu frunze cazande
Si floarea s-a ofilit si a pierit,
Iarna tristeții si singuratatii venind.

Am început sa lupt cu fulgii tristeții
O mantie de nea se așeza pe sufletul meu
si era umeda, banala si rece
Si avea o culoare pala, săraca.

Sunt, deci exist, pe aceasta platforma,
Pe acest obiect uniform si egal,
In acest timp scurt si linear,
Respir acest aer tot timpul la fel.

Încerc sa ies din acest "a fi" comun,
Fug spre acel capăt de linie continua.
Sperând ca voi cădea spre ceva mai bun
Ca voi urca spre ceva imposibil de atins

As vrea sa fiu o lacrima,
In ochii tai sa mă nasc,
Sa pot sa-ti mangai obrajii,
Sa-ti umezesc buzele fierbinți.

As vrea sa fiu aerul ce-l respiri,
In pieptul tău sa stau,
Sa pot fi pretutindeni pentru tine,
Sa-ti împrospătez fiecare clipa.

Muntele religiei noastre e bazat pe minciuna,
Piscurile sale nu gâdila cerul credinței.
Religia e seaca si dura ca piatra din stanca,
Adepții lui sunt dăruiți jertfei si neîncrederii.

Din el nu curg izvoare limpezi, ape vii,
Curg ape învolburate si tulburi.
Din el nu se nasc si nu se dezvolta genii,
El creste mediocritate si neîncrederi.

Alergi grăbit sa prinzi ultima picătura,
Ce se scurge agale din coasta cea pura
Si ai uitat sa-ti faci ultima rugăciune,
Tu, acel, cu sufletul negru ca un tăciune.

Te grăbești sa prinzi trenul spre infinit,
Ai uitat încotro mergi si de unde ai venit,
Tu care ai omis sa-ti faci ultima rugăciune
Pentru iertarea sufletului, negru ca un tăciune.

Te indrepti smerit si încrezător,
Spre acel luminos si dulce viitor,
Dar nu uita sa-ti faci cea din urma rugăciune
Pentru mântuirea sufletului tău negru ca un tăciune.

Mă-nebunește atâta plăcere divina,
Mă chinui cu aceasta dureroasa fericire.
O zâna-i o nulitate pe langa frumusețea ta,
Te urăsc pentru dragostea ce mi-o inspiri.

Chipul tău frumos ca al unei muze,
Cânta si dansează printre operele antice.
Ești un tiran al templului frumuseții,
Un dictator al frumoaselor amazoane.

Sunt un cercetaș al infinitului,
Am pornit in căutarea timpului
Sa pot sa-l opresc o secunda,
Sa pot ramane cu Tine mai mult.

Sunt un cercetaș al Duhului,
Am poposit la porțile sufletului
Am început sa bat cu vorbele mele
Sa pot sa intru sa fiu una cu El.

Trebuie sa fiu prizonier al timpului?
Acest tiran odios fara tact si scrupule,
Acest pilon al vieții, mărunte-n imensitate lui.

Încontinuu sunt obligat sa-mi iau doza.
Necesitatea e tot mai mare, mai pasatoare,
Cantitatea e tot mai mica, insuficienta.

Secundele lui îmi rod mădularele, nu mai sunt eu
Gratiile minutelor mă sufoca, sunt dese,
Porțile orelor sunt închise nu pot sa trec.

Da recunosc sunt un prizonier al lui,
Da am nevoie sunt dependent de el,
E necesar ca aerul si urat ca minciuna.

Oare am comis un deloc împotriva Lui?
Zeul m-a încarcerat in temnița timpului.

E dorul sfântului negru cu ochii de arama,
A celui ce-n ploaie si-n întuneric adoarme,
Pe marmura castelului lucioasa si rece,
In turnul de sus ce zgârie cerul si luna.

Popasuri el face pe holul cel lung si pustiu,
Spera si așteaptă sa vina cealaltă clipa.
E singur si nici măcar clipele nu mai vin,
E parasit de toate, e parasit si de timp.

Cunoscându-te pe tine însuti si cunoscându-ti dușmanul, in orice batalii urmează victoria...cunoscându-te pe tine însuti, fara a-ti cunoaște dușmanul, ai cate o victorie pentru fiecare înfrângere...dar necunoscându-te nici pe tine însuti si nici pe dușman, orice batalie este o înfrângere sigura.
Sun Tzu, Arta războiului

Din nou, revin si complectez, pe acest subiect pe care de asemenea am mai scris. Din seria celor ce nu au renunțat la lupta spun inca odată o înfrângere nu este o pierdere ci este o modalitate de a nu câștiga...așa cum spunea si un tip mai in vârsta, ce a trăit cu mult in urma (simpatic la figura după cum ne este dezvăluit), care după ce avusese nenumărate eșecuri in descoperirea teoriei relativității a reușit pana la urma. Ei bine, întrebat fiind cum de a mai continuat sa caute după atâtea eșecuri, el a răspuns: acelea nu au fost eșecuri, am aflat o multitudine de variante de a nu descoperii teoria...

Daca ai o suta de victorii, din o suta de batalii nu înseamnă ca ești mai iscusit. Ești mai bun atunci când ai fost condus de oameni ce nu au trecut de ultima batalie...
Sun Tzu, Arta războiului

Cu alte cuvinte...nu contează cat de tare poți sa lovești, ci contează cat timp poți ramane in picioare.

Se vede de la o posta ca, ceea ce scriu e mai mult metaforic, însa cei ce au ochi sa vadă, vor fi observat iar cei ce au urechi sa audă, vor fi auzit deja, iar cei ce au de spus vor fi rostit....si nu in ultimul rând poate mai sunt si din aceia ce inca caută (cum sunt si eu) si poate poate ca vor fi aflat ceva


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Femeile, au o mare calitate....pot fi mame

Când vântu-mi crestează fata si oamenii mă dor,
Când viața-mi e potrivnica si nu mai pot sa zbor,
Când nicio speranța nu a rămas si toți au plecat,
Tu, o dulce mama, ești singura căreia i-a mai pasat.

Tu care nu ști ce-i liniștea si prea mult sau prea puțin,
Tu al cărei durere si suspin pentru mine devin un chin,
Tu care pentru alții nu ai nimic dar pentru mine totul,
Tie iți dăruiesc o petala, pe-o raza, ce sa-ti aline oful.

NU știu daca alții au mai patit asta dar mie mi-au fost necesari 23 aproape 24 de ani de viața (primii ani de viața nu se pun) ca sa invat si sa-mi dau seama ce înseamnă MAMA. Sa conștientizez ca ea nu e numai "barza" ca ea e ceea ce ziceam eu acu' câtva timp a fi omul perfect, omul dezirabil (cel ce da totul si nu cere nimic, ce vede si nu spune, ce aude si nu zice, ce vorbește dar nu divulga).

Sunt o fire rebela si individualista, un om care credea pana nu demult ca poate trece peste oricine si orice si ca nimeni si nimic nu contează in calea sa. După atâta amar de vreme in care am purtat războaie împotriva ființei ce m-a zămislit, ce si-a sacrificat tinerețea si frumusețea pentru mine, in sfârșit am inteles ca nu EA e "inamicul". Pana acum fiind eu: egoist, incapatanat, rebel si egocentrist (ca defecte); eram intrigat ca exista cineva căruia ii datorez totul, eu al' mai tare din parcare obișnuit sa fie tot timpul singur împotriva tuturor.

Ehe...timpul, in fata căruia toți suntem niște copii, din când in când ne mai ia si ne aplica o "bătaie la funduleț ca sa urce mintea la cap" (așa cum spunea bunicul), cu toate ca uneori îl apuca excesul de zel si ne mai altoiește si "dimineața", așa preventiv...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Vreau sa-ti dau ce n-ai primit,
Vreau sa primesc ce nu s-a împlinit.
Vreau sa-mplinesc ce s-a rostit
Spun totuși ce s-a povestit.


Nu vreau sa pierd ce am avut,
Nu vreau sa am ce am făcut.
Nu vreau sa fac ce a trecut,
Fac totuși ce poate-a durut.

P.S.: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Un vis al tinereții
Se-mpleticeste-n zbor.
O unda a tristeții
Aluneca domol.

Un gand al tinereții
Ce zburda nemilos
O amintire-a vieții
Un falnic chiparos.

Un fapt al batranetii
Adie din si in trecut
O chemare-a dimineții
Ce-n noapte a tăcut.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Am mai scris despre acest subiect, sau cel puțin am început sa scriu...mai tot ce fac eu poate fi caracterizat doar ca un început (impulsul din spatele acțiunii)...
E vorba de clipa, timp, "efemeride" sa le zic așa si in cealaltă parte a balanței e vorba despre ce ramane statornic, ce nu uitam...


Cu mult timp in urma, cu un pas înaintea lumii ce a început sa-l citească am citit si eu Alchimistul de Paulo Coelho. E o carte ce mi-a plăcut si pot zic impresionat, de fapt mai toate cartile lui au lăsat o amprenta asupra mea, citite intro oarecare ordine te poarta printre anumite etape... Ok, sa revin, in acea carte era vorba, printre altele, de "povestea personala". De când am citit povestioara alchimistului si pana acum am tot încercat sa-mi descopăr sau sa-mi aflu povestea (si au trecut aproape 10 ani de atunci sau poate chiar 10?), pentru ca astăzi fara prea mult efort sa aud un zgomot ca acela provocat de o moneda ce cade intrun vas de metal.


Ce ti-e si cu povestea asta personala...exista, părerea mea, doua variante de a ti-o afla: odată după ce "ti-ai luat la revedere de la barcagiu" si altfel, printro sclipire de moment si o determinare de-o viața. Exista totuși si cazul celor mai puțin "fericiți" ce nu si-o știu niciodată si hoinăresc ca simpli vagabonzi pe străzile vieții.


E ciudat cum dintre atatea intamplari, povesti, conjuncturi, istorii si istorisiri efemere unele raman nemuritoare in mintea si inima noastră, doar ca raman imortalizate. Ce e viața: sa fie o insiruire de acțiuni, sa fie ceva ce începe ca sa se sfarseasca, sa fie ceva ce curge pentru ca la un moment dat sa se fi scurs tot? Nu știu cum funcționează memoria, fie ea individuala sau colectiva, însa unele lucruri raman împietrite in ea, timpul nu le deteriorează. Oare de ce amintirile nu prind viața (trimitere cu câteva rânduri mai sus)? Sau poate ca viața, pentru fiecare dintre noi, e acel ceva ce nu a apucat sa se sfarseasca, inchieie, ce nu a zis ultimul cuvânt: e zâmbetul ce ne creează amintirile si visele...?


Sunt multe lucruri despre care as putea sa scriu, sunt multe lucruri ce as vrea sa le scriu, sunt multe lucruri ce merita citite; din păcate sunt așa de puține momente când se poate pune ceva pe "foaie". Poate la un moment dat o sa aștern totul, așa cum natura din când in când acoperă totul cu neaua ca noi sa putem citii povestea ei, in albul imaculat...


Vremea vremuiește,
Timpul dăinuiește
Clipa se stinge
Dragostea se-atinge.

Vremea vremuiește
Viața se traiste
Clipa-i trecătoare
Amoru-i ca o floare.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim