Legenda Lupului Alb

Sancte Michael Archangele, defende nos in praelio. Contra nequitiam et insidias diaboli esto praesidium. Imperet illi Deus, supplices deprecamur. Tuque princeps militiae caelestis, Satanam aliosque spiritus malignos, qui ad perditionem animarum pervagantur in mundo divina virtute in infernum detrude. Amen.


"Sfinte Arhanghel Mihail apăra-ne in lupta, in ziua bataliei. Fi ajutorul nostru împotriva rautatilor si curselor demonului. Sa-l certe Dumnezeu, ne rugam cu umilința. Iar tu Print al Armatei Cerești, prin Forța Divina, azvârle in infern pe satana si alte spirite rele, care hoinăresc prin lume, spre pierzania sufletelor. Amin"

Rugăciune, spre Sf. Arhanghel Mihail, scrisa de Papa Leo al XIII-lea (varianta scurta)

Nu uitați! operam cu simboluri, nimic nu este intamplator, totul se petrece cu un scop si peste tot in jurul nostru exista: semne, răspunsuri si rezolvări, ca noi sa putem trece, nestingheriți, mai departe. Totul este sa nu fim obtuzi si indiferenți.

Biserica

Clopotul suna,
Enoriași aduna,
Femei si barbari,
Copii dezmierdați.

Preotul cânta,
Indemna-n D-zeu,
Oamenii sa creadă.
Sa ne rugam la zeu!

Un prilej pentru scuze,
O rugăciune fara de-nțeles,
Se-ntipărește pe buze,
Pe buzele crezului omenesc.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

"Je t'aime come un fou,
Je t'aime come un soldat,
Je t'aime come un star de cinema.

Je t'aime come un loup,
Je t'aime, come un roi,
Je t'aime come un home que je suis pas.

Tu sais? je t'aime come ca." Lara Fabian

Ce versuri frumoase.

Sincer
"Mi-e dor de soare roșu la apus,
De ceea ce puteam sa fiu si nu-s.
De capul tău culcandu-mi-se-n poala..."
așa cum zicea o buna prietena.

Nu știu de ce, dar am impresia ca lucrurile astea s-au întâmplat cândva demult si acolo au rămas. Nu știu de ce, dar cred ca pe măsura ce trece timpul, peste noi, suntem tot mai incapabili sa ne îndrăgostim pana-ntracolo incat sa putem iubii.

Oare puterea de a iubi, un om, tine de naivitatea fiecăruia? De ce când suntem tineri (ne-experimentați), iubim mai ușor si mai sincer? si de ce pe măsura ce înaintam in viața, materialul capata o importanta tot mai mare.....

Nu știu cum e la alții (despre sinele lor) dar mie chiar îmi e dor de acel Seba de odinioară, Seba ce putea sa rada cu gura pana la urechi, sa iubească fara sa-i pese daca e inteles, sa dăruiască fara sa aștepte nimic in schimb, sa se bucure când vedea zâmbetul, in ochii, celor din jur...in fine nu înțeleg unde s-a ascuns.

Versurile ce urmează se refera strict la partea pura a sufletului meu, am zis asta ca sa nu fie interpretate anapoda.

Schimbare

Te urăsc așa cum ești,
Mă doare ca te-ai schimbat.
Ce încerci sa-mi demonstrezi?
Crezi ca sunt de acord ca m-ai uitat?

M-ai făcut sa-mi fac iluzii,
M-ai dezamăgit profund.
Trăiesc in mari confuzii
Pe langa măreția ta sunt scund.

Sunt trist ca nu mai ești la fel,
Plâng după adevărata tău suflet.
M-am comportat ca un rebel,
Nu am auzit al tău plânset


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Putem noi oare sa alegem cine traiste si cine moare? Suntem, noi, destul de puternici ca sa suportam o asemenea responsabilitate?

Mergeți pe strada si in fata voastră un copil mic se pregătește sa treacă strada, fara sa se asigure. O mașina se apropie in viteza mare, iar pericolul e de neevitat, copilul va fi ucis de impact. Ce veți face? O sa salvați copilul, caci in situația data se poate face, sau nu interveniți?

Acum aproape 100 de ani un copil se juca pe marginea drumului. Pe câmpul de langa drum lucra o femeie. Din spatele copilului se apropia o mașina in viteza mare, iar șoferul nu avea cum sa vadă copilul. Femeia se ridica si salvează copilul de la moarte. Ea era evreica, iar el era Hitler. Restul e istorie si detaliu.....

Eu unul nu mi-as asuma aroganta de a hotari cine moare si cine traiste! Se poate numi lașitate, se poate numi egoism însa cine poate înțelege lumina sau întunericul?

Am dreptul sa aleg ce-mi place,
Mi s-a oferit acest capriciu,
Sunt lăsat, cu buna știința,
Sa greșesc, sunt lăsat sa fiu liber.

Am puterea de a decide pentru mine
Am puterea de a-i influenta pe alții.
Am puterea sa lovesc si sa rânesc,
Sunt liber sa fac tot ce e nepermis.



Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Ma duce la extreme a ta puritate,
A ta naivitate ma face meschin.


Îmi place foarte mult sa mă joc, mai ales joaca de-a cuvintele; hai sa scornim o idee.

Mă gândeam ca daca tot mi-am încheiat fiecare post cu o vorba anume, ar fi cazul sa o si explic.

Ce ar putea ea sa însemne?
In primul rând ar putea fi tradusa cuvânt cu cuvânt: sa vrei sa realizezi ceva; sa crezi ca poți, ca vei reușii; si nu in ultimul rând sa ai răbdare sa se întâmple, caci nimic nu se petrece peste noapte sau din senin.

In al doilea rând ar putea fi un joc de simboluri: dorința ar putea fi femeia sau bărbatul cel căuta fiecare după bunul plac; credința este tot timpul legata de divinitate; răbdarea s-ar sintetiza ca timp ( a se observa ca sunt cele 3 teme majore ce mi-au dominat si îmi domina viața: femeia, Dumnezeu si timpul).

In al 3-lea rând si nu in ultimul, ba mai mult explicația reala e ca in post scriptum e vorba de reușita numai prin divinitate (Sfânta Treime) si cu ajutorul ei: dorința = Sfântul Duh, credința = Tatăl ceresc, răbdarea = Isus Cristos (născut din oameni prin har divin si cu ajutorul Domnului, ca sa ne poată proteja, ajuta si sa ne readucă langa Dumnezeu), fiul lui Dumnezeu.

In nopțile cu luna plina
Ști tu ce s-ar întâmpla?
As fura-o de pe cer,
Sa ti-o dăruiesc, sa fie toata a ta.

In nopțile cu semi-luna,
Ști tu, ce-as vrea?
Sa o pot reîntregii,
Sa fie iarăși toata a ta.

In nopțile fara de luna,
As fi trist ca n-as putea,
Sa o răpesc de pe cer,
Sa fie in întregime a ta.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Un iubitor de pace este, întotdeauna, un mare războinic.

Ca sa poți înfrunta Raul trebuie sa ști ce e binele, iar ca sa urmărești binele trebuie sa ai cunostiinta de ce înseamnă răul.

Azi vreau sa scriu despre contradicții si antagonisme.


Lumea in care trăim e guvernata de numărul 2, in caz ca nu s-a observat pana acum iar exemplele sunt multe aproape fara sfârșit. Eu o sa mă rezum însa doar la câteva dintre ele: binele si răul; principiul masculin si cel feminin; sus si jos; întuneric si lumina; activ si pasiv etc.

Se zice ca avem mai multe opțiuni; de a o apuca pe un drum sau altul, adică liberului arbitru, dar tot timpul se reduc doar la 2. De ce nu sunt mai multe oricare alt număr, de ce tot timpul trebuie sa alegi : ori stai - ori pleci, ori o faci - ori nu faci, ori crezi - ori nu crezi, ori e alba - ori e neagra...

Sa fie oare asta pedeapsa divina pentru păcatul suprem? Sa fie oare prețul cunoașterii, binelui si râului si uitarea esenței divine (1)?

Oare ce mai semnifica pentru noi cifra 3?

Era o umbra de departe
Si ea, s-a făcut apoi om.
Cu trup, suflet si cu alte.
Atât zeul a fost econom.

S-a dorit a fi dotat,
Însa prea semăna pe el,
L-a incarnat cu un păcat
Așa sa zică, ca-i mișel.

Zeul pan' la urma-l moare,
A ras destul de chinul lui.
Îl arunc-apoi in mare,
In nesfârșitul duhului.



Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Cum poți sa te bucuri de prezent când ai rădăcinile, așa de adânc, înfipte in trecut? Sau cum poți renunța la ceva ce te-a creat?


A stat vreun moment cineva sa se gândească la cat de mult depindem de ceilalți? Cred ca am mai scris despre asta intro postare anterioara, si cred ca mă refeream la libertate. Bineînțeles ca pot sa caut si sa mă uit mai exact unde si sa identific cu precizie paragraful, însa eu nu procedez așa: spun ce simt, când simt si ce gândesc fara întârziere.

Oare ce s-ar întâmpla daca deodată toți cei pe care-i știm ar începe sa nege tot ce cunoaștem si tot ce am făcut? Toata viața noastră pana in acel moment sa fie remodelata, iar realitatea ce-am trăit-o pana atunci sa primească o alta culoare: amintiri, persoane, bucurii, sentimente, emoții, gânduri, imagini etc. sa fie puse sub semnul îndoielii. Sa ni se spună ca tot ce am trăit pana atunci o fost o iluzie, o imagine ce ne-am creat-o noi insine si ce nu a existat in realitate. Am fi luați drept nebunii si inchisi intrun "centru de reabilitare".

Singurul lucru despre care putem vorbii cu o oarecare certitudine este trecutul, restul fiind relativ. Având in vedere ca totul e relativ, nu da răspunsuri definitive.

Va dați seama ce invizibila e granița dintre realitate si ficțiune? Sau sa o punem altfel...cat de slabi putem sa fim când ni se zdruncina încrederea si ceea ce știam cu certitudine, acum, devine ceva atât de nesigur, aproape ilar de fantastic. Nu știu cați sau cine a patit-o: eram la școala (problema asta o am de fiecare data când sunt întrebat un lucru evident si foarte simplu) la ora de matematica, eram la tabla si încercam sa rezolv o problema ce la momentul respectiv mi se părea destul de complicata; si din cauza unei greșeli răspunsul nu a fost cel corect. Invatatorul m-a oprit si m-a întrebat: 1+1=... Trebuie sa mă credeți ca nu am mai fost sigur de răspuns si doar, era așa de evident. Mai de fiecare data când am fost pus in fata unor situații indubitabil de clare am ezitat sa vad ce era evident si m-am îndoit ca ar fi așa. Așa am fost crescut si educat: nimic nu e simplu, nimic nu se obține ușor, totul se mișca si nu mai e la fel.

Cineva zicea ca: fiecare om are dreptul sa bea un pahar de vin, bând un pahar de vin devine alt om, deci poate bea inca unul si tot așa...

Ei, daca e sa ne gândim puțin, fiecare secunda ce o petrecem are un anumit impact asupra noastră: ne schimba iar acest fapt ne face sa devenim altcineva si așa mai departe.
Totul in jurul nostru e un simbol si atunci , realitate ce o fi?


As putea sa scriu mult mai multe despre acest subiect, ca de altfel despre fiecare idee ce am tratat-o in acest jurnal electronic, însa, daca bine îmi amintesc, in primul post am promis, riscând sa par superficial, ca voi fi cat mai scurt si direct.


Așa ca am doua întrebări:
1. Suntem noi intradevar ce vad ceilati la noi si trăim doar in amintirile lor, iar daca ei nu ar mai exista, am avea noi cum sa ne demonstram propria existenta?
2. Oare 1+1=...

De ce tu absolut inert,
M-ai aruncat in acest abis?
O viața fara nimic cert,
Acest nimic in care m-ai închis

De ce sa naști?De ce sa mori?
Sa crezi ca ești prezent
De ce sa simți si sa devii vapori?
De ce sa ne întoarcem in ciment?


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

"good things will come for those who wait, but wait too much will be too late"


Citatul de mai sus e, vers, dintrun cântec ce l-am auzit de curând si a avut un impact destul de mare asupra mea.

Mă gândesc ca fiecăruia i s-a întâmplat, măcar odată, sa trebuiască sa aibă răbdare, sa aștepte, ca ceva ce-si dorea sa se întâmple, iar când a venit momentul (sau când trebuia sa vina) a fost prea târziu caci altcineva a luat laurii victoriei. Oare cum sa ne dam seama când trebuie sa așteptam si când nu? Cine stabilește când, cum, de ce, cat, unde si cine ar trebui sa aibă răbdare?

Eu, unul, tot timpul am avut o problema cu așteptatul si răbdarea. Niciodată nu am știut când sa marșez pe ceva sau când sa stau flexat.

Cred ca, in mare măsura, răbdarea are legătura cu sincronizarea a doua sau mai multe persoane sau situații/circumstanțe. La fel de adevărat e ca, a avea răbdare e o adevărata arta ce tine de, tăria de caracter, experiența si informațiile deținute.

Compact e totu-n jurul tău,
Vrei sa mă convertești acum?
Sa devin si sa fiu al tău,
Îmi vorbești s-apoi dispari in fum?

E greu cu mine sa vorbești,
Nu cred nimic din tot ce spui,
Nu cred nimic din tot ce ești.
E greu cu acest fruct amărui.

Eu te ascult si am răbdare,
Dar simt ca mult nu mai rezist.
Va mai ramane doar: pe care?
Si totuși nu voi mai fi trist.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Din capul locului trebuie sa specific ca, mă refer la comunicarea pe cale orala si prin scris de mana.

Eu m-am cam saturat de lipsa totala de originalitate si sentiment in felul nostru de a comunica, felul nostru contemporan. Mi se pare ca devenim tot mai impersonali, mai grăbiți, fara timp sa facem ceva calumea. Nu mai exista emoția scrisului de mana si nici acea trăire ce ti-o dădea surpriza unei scrisori, felul cum sorbeam fiecare cuvânt. Da, cuvântul...singurul nostru instrument de putere, comunicare, exprimare...

Stilul nostru de viața comod si facil ne aduce, după părerea mea, in pragul de a ne pierde pe noi insigne. Gândiți-va puțin la esența noastră; suntem ființe sociale ce trăiesc in grup. Nu suntem indivizi solitari orice ar zice unii si alții. Cel mai bine ne simțim in compania celorlalți, ca sunt prieteni, familie sau doar un grup cu aptitudini si teluri comune. Cel mai bine ne exprimam si dam tot ce avem mai bun din noi atunci când avem cui sa ne inpartasim.

Nu, ca as fi eu un conservator, caci din fire sunt nonconformist si aleg tot timpul căile neconvenționale de a face orice. Dar, pana sa apară internetul si mesageria instanta, oameni parca erau mai sociabili. Ne întâlneam vorbeam cate-n luna si in stele, povesteam, ne scriam scrisori (in care se simțeau clar sentimentele celui ce scrie si reușeau sa inducă starea dorita si celui ce le primea). Eram parca mai sinceri. Unde sa mai pui la socoteala ca se citea si scria mai mult.

Acum cu lumea asta virtuala sau pseudo-virtual in care orice ratat poate sa fie un erou si orice dama de moravuri ușoare o mare doamna, parca nimic nu mai are personalitate si nimic nu mai e credibil.

Ne petrecem ,tot mai mult timp, singuri. Se scrie in prostie, cu ajutorul mesageriei instante, însa se scrie prost, mincinos si teatral. Nu ne mai întâlnim la fel de des ca pana acum, nu mai avem la fel de multe activitati in comun si in contact direct.

Mă uit in jurul meu si vad cum oamenii care mai odinioară erau sociabili, extravertiți, petrecăreți...devin din ce in ce mai inchisi in ei, mai introvertiți si singuratici, de nu-i mai recunosc si asta mă sperie cel mai mult. Caci la un moment dat, ne va afecta pe toți.

Mi se poate pune, in mod firesc întrebarea: Dar tu, daca ai observat toate acestea, de ce nu procedezi altfel? De ce nu ramai la stilul clasic de comunicare? sau Cine te obliga sa adopți modul asta de comunicare, ce pretinzi ca te sperie? Răspunsul ar putea fi: Daca va zic ca portocalele sunt albastre, mă veti crede? Când toți știți ca sunt portocalii...

Încotro ne îndreptam si ce câștigam din experiența virtualului? Unde ne duce acest stil de viața comod si "sigur"?

Părerea mea e ca: singurul lucru cel avem e cuvântul, daca-l pierdem nu mai avem nimic. Ramanem goi.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

A sacrificat ce a fost pentru ce urma sa devina

Căuta dreptatea normativa, e protectoarea celor slabi si in pericol.
Apreciază misterul si provocarea, subtila, născuta din necunoscut.
Din curiozitate accepta sa vadă unde o poarta "destinul", cu condiția sa nu afle prea repede cheia.
Se supune cu conștiinciozitate unei forte aparent mai puternice.
Lupta pentru ceea ce i se pare corect.
Nu trebuie sa știe ce se întâmpla atât timp cat simte ca traiste si ca exista un plan.
Forța masculina ar trebui sa fie aceea capabila sa treacă peste orice obstacol, sa îndure, cu succes, orice încercare la care este supusa si sa ofere protecție, "căldura" si siguranța, având totodată rabdarea ca cel de langa sa capete încredere. Sa analizeze la modul cel mai glacial si obiectiv situația data pentru ca la final ea, natura feminina, sa răzbească si sa o transforme, pe cealaltă, in trăire si sentiment...

Steaua ce răsare-n asfințit
Mi-e prietena si calauza
Răsare si creste spre zenit
Ea strălucește fiindu-mi muza.

Un nor aluneca domol
Peste-al ei chip de amazoana
E trimis si vine ca un sol
Pentru a vesti marea furtuna

Si luna se minunează
De-a stelei strălucire
Ramane-mpietrita si veghează
A norului lina alungire.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Acel univers infinit de populat,
Acel univers de stele grăbite brăzdat
Acel univers cu miresme diferite
De frunze si flori de graba inflorite.

Acest univers cu lucruri in cete
Acest univers plin de ființe b(i)ete
Acest univers ce este al tău
Un univers ce seamănă a fi hau.


Am senzația pe zi ce trece ca trăim intro lume dereglata rău de tot, ce mai, de-a dreptul nebuna.

Toți se lupta sa iasă in fata, sa iasă din cotidian, sa fie diferiți sau altfel decat toti ceilalti. E o goana continua după succes, se calca pe cadavre si se trece peste orice promisiune, regula de bun simt, etica, absolut peste toți si toate numai ca sa se ajungă la un pseudo succes. Omul si-a uitat de mult esența, însa parca pana acum mai avea o vaga urma din ea...acum însa, nu a mai rămas nimic din noi, suntem niște roboti programati pe anumite cai si intr-un ritm din ce in ce mai alert.

Mă uit in jur si vad numai anomalii: oameni ce nu mai au curajul sa iubească, oameni ce nu mai știu ce e aia onoarea, oameni ce au uitat ce înseamnă sa traiesti, oameni ce au uitat sa ierte, oameni ce au uitat ce înseamnă bucuria, oameni ce au uitat ce înseamnă modestia si ce căuta grandiosul si uita ca fericirea e cauzata de lucruri mărunte, oameni si astia sunt tot mai mulți, ce prefera sa se autoexcludă in cercuri de același sex, oameni ce au uitat sa se privească in ochi, oameni ce nu mai au încredere in nimeni si implicit nici in ei insisi...

Spre final te trezești ca tragi linie si rezulta nimic, tot ce ai făcut a fost atât de efemer si atât de puțin in folosul tău caci ramai cu gustul amar ca ti-a trecut viața degeaba...e acel oftat a celui ce se stinge , a celui ce e azi si nu va mai fi mâine...Nu știu daca ați auzit despre sau ați fost martori la ultimul suflu al unei ființe, dar e plin de păreri de rău si e așa de trist...

Acea problema rămasa de dezbătut
Atunci când nimic nu mai e de făcut
Pentru atunci când totul e trecut si dus
Peste acel timp de mult uitat si apus

E aceea problema a celui ce ramane
A celui ce e azi si nu va mai fi mâine.........


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Muntele religiei noastre e bazat pe minciuna,
Piscurile sale nu gâdila cerul credinței.
Religia e seaca si dura ca piatra din stanca,
Adepții lui sunt dăruiți jertfei si neîncrederii.

Din el nu curg izvoare limpezi, ape vii,
Curg ape învolburate si tulburi.
Din el nu se nasc si nu se dezvolta genii,
El creste mediocritate si neîncrederi.


Pentru voi exista o diferența intre religie si credința? Poți fi credincios fara a fi neapărat religios? Poate fi Dumnezeu, Acela pe care ni-l dezvăluie așa zisele cârti sfinte? Cat la suta si ce anume e adevărat si cat e fabulație din ceea ce propaga si vorbesc reprezentanții bisericilor? Sunt: biblia, Coranul, kabbala etc, cârti codate, in care doar cei ce știu cum sa găsească cheia se descurca, sau sunt cârti accesibile maselor?

Pentru mine sunt anumite lucruri ce sunt clare:
- Dumnezeu e unul singur
- operam cu simboluri
- oricărui simbol mai important i se da o anumita doza de mister pentru ca masele sa poată fi manipulate
- biserica e o instituție ce se ghidează după o anumita dogma, ce e scrisa funcție de publicul Target sau regiunea in care operează
- ca orice individ sau organizație ce deține puterea (in cazul de fata, prin intelesul simbolurilor ce-i sunt atribuite Binelui) încearcă sa-si mentina, ba chiar sporească sfera de influenta, încercând sa păstreze pe cat posibil misterul asupra acelui simbol bazându-se pe frica omului fata de necunoscut

In alta ordine de idei, merg pe principiul ca tot ce e zămislit de om e de natura sa fie imperfect si incomplect, la fel si dogma. Pe deasupra omul purtând pe Dumnezeu in ființa lui, nu are nevoie de un ghid pentru a-L descoperii.

Azi dimineața, sunt melancolic. Plutesc, zbor, zâmbesc, ascult Nicu Alifantis si Alexandru Andrieș. Îmi amintesc cum era, sa iubești femeia si ea ca un copil ștrengar sa ti se arate de după colt , ca apoi sa se ascundă din nou, ca mai pe urma sa-ti tulbure din nou viața, sa-i dea inca odată culoare.

Gand,

As vrea sa fiu o lacrima,
In ochii tai sa mă nasc,
Sa pot sa-ti mangai obrajii,
Sa-ti umezesc buzele fierbinți.

As vrea sa fiu aerul ce-l respiri,
In pieptul tău sa stau,
Sa pot fi pretutindeni pentru tine,
Sa-ti împrospătez fiecare clipa.

As mai vrea sa te privesc in timp ce dormi, sa-ti sărut genele dimineața, sa fiu acolo când îngerii dorm, sa-ti chem toate zânele bune sa te ocrotească.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

Ridicați-mi socluri pe care as putea murii!

E succesul moartea spiritului?

Sunt, deci exist, pe aceasta platforma,
Pe acest obiect uniform si egal,
In acest timp scurt si linear,
Respir acest aer tot timpul la fel.

Încerc sa ies din acest "a fi" comun,
Fug spre acel capăt de linie continua.
Sperând ca voi cădea spre ceva mai bun
Ca voi urca spre ceva imposibil de atins


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

Am fost coborât in acele adâncuri,
Negre, umede si reci ale amurgului,
Ce deodată si neașteptat s-a lăsat
Peste tara iubirii si plăcerii uitate.

Si am întâlnit acea floare a tinereții
Ce m-a făcut sa inteleg măreția,
Frumuseții si tainei iubirii
Ce-a plăsmuit din mireasma ei.

Însa primăvara vieții a trecut
A venit toamna cu frunze cazande
Si floarea s-a ofilit si a pierit,
Iarna tristeții si singuratatii venind.

Am început sa lupt cu fulgii tristeții
O mantie de nea se așeza pe sufletul meu
si era umeda, banala si rece
Si avea o culoare pala, săraca.


Acum urmează întrebarea, puerila dar de neocolit...ce e iubirea? E mai multa fericire sau mai multa tristețe? Daca iubirea e un lucru bun, ce ni se poate întâmpla, de ce suferim așa de mult din cauza ei? Sau ați auzit pe cineva, sa zică, ca suferă din cauza iubirii fata de divinitate? Eu sincer nu am auzit. Înseamnă ca, ori noi oamenii nu suntem capabili sa ne purtam unul altuia o iubire pura așa ca cea a divinității, ori ca, fiind ființe imperfecte, tot ce zămislim e sortit a nu fi perfect.

Sa punem altfel problema...e iubirea un act de dăruire sau de posesiune? Din nou stau si mă întreb; de ce suferim din cauza iubirii? Daca e un act de posesiune, atunci suferi din cauza ca ai pierdut ceva; daca e un act de dăruire, atunci suferi caci ai pierdut, dăruind cui nu trebuia. Dar se presupune ca atunci când iubești pe cineva, persoanei respective ii dăruiești cu drag si din proprie inițiativa. Atunci de ce sa-ti para rău?

Mai putem privii problema si din alta perspectiva. Oare doare nereușita, insuccesul? Oare doare frica noastră de a ramane singuri si de a nu avea cui sa impartasesti si bune si rele?
Pai, se zice ca intro relație sunt doi, atunci de ce sa vezi un eventual final ca un insucces propriu?
Daca ne e frica ca ramanem singuri, in urma sfârșitului unei iubiri, oare a fost ea intradevar ce am crezut? Se zice ca iubirea adevărata dăinuiește veșnic (nu numai ca se zice, ci e si adevarat), ei daca s-a sfarsit oare nu erai tot singur in timp cat se consuma si oricum cel de langa nefiind pe aceeași lungime de unda nu putea înțelege ce ti se întâmpla deci nu aveai cui sa impartasesti si rele si bune?

Eu zic ca e un mare noroc sa te intalnesti cu acest sentiment: iubirea. Nu toți îl cunosc si nu toți sunt capabili de el.
Oricum ce pot spune e ca atunci când ti se întâmpla....dăruiești tot fara sa aștepți nimic, faci orice fara sa te gândești la ce câștigi sau pierzi, nu regreți nimic si iți pare bine ca ti se întâmpla.

Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

"Din cauza ca nu s-a bătut cuiul, in potcoava, nu s-a arat pamantul,
Din cauza ca nu s-a arat, nu s-a făcut insamantarea,
Din cauza ca nu s-a făcut insamantarea, nu a ieșit recolta,
Din cauza ca nu a ieșit recolta, nu s-a trimis mesajul,
Din cauza ca nu s-a trimis mesajul, s-a pierdut războiul"
(proverb chinezesc)


Oare existenta noastră se deruleaza conform teoriei cauza-efect, sau exista un destin, ce precede totul si indiferent ce am face sau ce nu facem, viata-si urmează cursul ei?

Tot in filosofia asiatica se zice ca : "nimic nu ramane pe loc (sau la fel), totul se mișca (sau se schimba)". Asta iți cam lasă impresia ca nu ai un rol foarte mare asupra existentei.

De multe ori am auzit replica: "daca nu făceai aia, altfel se întâmpla..." dar in alte multe cazuri m-am zbătut enorm de mult sa rezolv sau sa influențez o situație si nu am reușit decat când am încetat sa mai încerc...parca rezolvarea venise de la sine.

Se vorbește, destul de mult, in jurul meu despre responsabilitate. Este, oare, ea legata sau are vreo conexiune cu teoria despre care vorbim acum? Daca da atunci intr-adevar ar trebui sa-ti asumi responsabilitatea faptelor tale; daca nu are legătura atunci vorba aia din popor "așa a fost sa fie!?".

E aceasta teorie (cauza-efect) o găselnița strict pământeana sau are un liant cu Adevărul, Cunoașterea si Lumina Absoluta?

In mod evident sunt foarte multe exemple de situații cauza-efect însa nu neapărat de ele încerc eu sa scriu...ci; este oare trecutul, cauza efectului prezentului (ce e așa de efemer) si prezentul, e cauza efectului viitorului?

Ședea odată pe tronul nesiguranței
Un print frumos al deznădejdii,
Alături de mireasa sa, suferința,
Domnind peste tara haosului.

Fii sai , maleficul si uratul
Zburdau pe holurile funebrului castel.
Încercau sa prindă himerele trecutului,
Cu amărăciunile uitate in prezent

Viitorul învăluit in minciuna
Era pierit si fara de nădejde.
Era lăsat in cămara uitării,
Murea încet cu fiecare clipa trecătoare.

Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare

Se pot spune multe despre subiectul asta, se poate filosofa fora încetare si tot mai ramane ceva de adăugat....de aceea eu voi spune o povestioara si eventual câteva rânduri daca va fi cazul.


Intr-o zi un om paseste intr-o pădure. S-a speriat foarte tare atunci când s-a întâlnit cu un tigru. A început sa alerge cu tigrul pe urmele sale, pana a dat de o prapastie ce-i tăia calea. Omul știa ca va murii. Ori îl va manca tigrul înfometat, ori va sari in prăpastie si se va strivii de stânci. S-a decis sa riște. A avut noroc...s-a prins intrun copac. S-a uitat in jos si a zărit un leu. Apoi a auzit niște sunete...cront, cront, gggggrrrrr, ggggggggggrr printre frunze vede doi șoareci ce rodeau creanga pe care stătea. Știa ca, creanga nu va tine si la un moment dat se va rupe. Prins la mijloc intre un tigru si un leu, cu doi șoareci care parca așteptau momentul când creanga va ceda din cauza greutății, s-a decis totuși sa ramana unde era. A mâncat fructele din copac nepasandui ca sunt otrăvitoare si a adormit. Când s-a trezit, totul dispăruse... Cum așa? si spuse...
Tigrul sărise când el dormea, a căzut jos, astfel speriind șoarecii, s-a bătut cu leul si au plecat amândoi raniti.
Omul a supraviețuit ;)

Poate si tu atunci când te vei trezii toate greutățile vor fi dispărut

In povestioara de mai sus este vorba de teoria, haosului, a filosofiei asiatice. Cum ca haosul este cel ce da viața...
Am ales povestioara asta caci se potrivește destul de tare cu filosofia noastră mioritica...vezi Miorița... cu singura diferența caci omul din poveste nu a stat cu mâinile in sân ci totuși a încercat ceva: însa a fost la fel de nepăsător in fata pericolului iminent, precum ciobănașul nostru. Se potrivește in același timp si atitudinii credinciosului fanatic, ce ar fi in stare sa se lase 100% in mâinile Domului si astfel sa sfideze orice pericole.

Pentru voi ce inseamna "moartea", e un nou început, un sfârșit (dar un sfârșit, al cui)?
Ce ai face daca ai ști ca ti se apropie sfârșitul? Ai încerca sa faci tot ce nu ai reușit din diverse motive, sau din lașitate? Ai face tot ce nu e permis? Ai intra in panica sau ai accepta faptul in sine?

DIALOG

"S-a născut un nou virus. Se raspandeste cu repeziciune si e mortal.
- cine știe câta lume poate murii din cauza lui!
- cui ii pasa? cu toții murim intrun final, care-i diferența?
- E o diferența intre a merge in Rai sau in iad...
- am crezut ca cei buni nu mor... crezi in Judecate de apoi?
- da
- cine ar trebui sa meargă in iad? cel care primește judecata sau cel ce trece de ea?
- nu-ti pot răspunde. știu doar ca tu poți alege calea, sa fi bun sau sa fi rău...băieții rai merg tot timpul in iad."


Evadând dintr-o lume meschina,
Evadând dintro lume nebuna,
Dincolo evadând cate un pic,
Dincolo evandand dintrun nimic.


Evadând in necunoscut,
Te cufunzi de la început,
Intrun infinit nepriceput,
Veșnic întunecat si tăcut.

Acolo nu ști ce este,
E un vis e o poveste?
Sau un haos si o durere,
Care niciodată nu piere?
Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

"Oh, cat de dulce ești nebuno!
Ca le ești draga tuturor,
Cunosc barbari, femei frumoase si copile,
Ce te-ar îndrăgii, te-ar săruta.
Tu ești iubirea tuturora si numai eu iubirea ta!"


Se zice ca dragostea de viața e de natura sa intretina persoana, pe când cea de sex are ca scop întreținerea speciei. Însa se naște o întrebare: e oare omul conștient de perpetuarea speciei sau face sex doar ca sa-si satisfacă nevoile/pornirile carnale?

O sa încerc cat de cat sa mă axez pe doua aspecte: viața sexuala in cuplu (aventuri amoroase de lunga durata cu aceeași persoana) si viața sexuala in afara cuplului (aventuri amoroase de scurta durata cu diverse persoane).

Pentru moment voi încerca sa definesc cativa termeni, ca ideea ce o propun sa fie mai bine înțeleasa.
Voluptatea, ar putea fi instinctul către satisfacerea datoriei fata de sine.
Imoralitatea, s-ar putea traduce prin, viciul de a-ti satisface decât propriile plăceri.
Perversiunea, este voluptatea care face omul sa nu fie impresionat de un obiect real ci de imaginea acestuia.

Ca argument care sa sustina titlul postului ar fi următoarea afirmație.
Voluptatea nu e ceva dezirabila deoarece omul si abandonează propria persoana lasandu-se a fi un mijloc al instinctelor trupești, fapt ce contravine firii lucrurilor: omul trebuind sa se vadă si sa fie văzut ca un scop nu ca un mijloc. Cum spuneam e perversa acea voluptate ce determina individul sa se lase folosit doar pentru satisfacerea nevoilor animalice (porniri lipsite de constiinta actului in sine).

In mai toate invataturile sacre se vorbește despre împlinirea spirituala, ca fiind scopul principal al individului pentru uniunea lui cu divinitatea, iar contactelor fizice li se conferă strict rolul de perpetuare a speciei. Având in vedere aceste ar trebui sa vorbim si despre castitate, ce ar putea fi, satisfacerea instinctului de perpetuare doar ca o datorie a individului, fata de sine însuși, ca parte a speciei si doar in cadrul cuplului, in sensul ei extrem castitatea însemnând abținerea totala de la pornirile sexuale.(idei dezbătute de Kant)

Dar, daca nesatisfacerea plăcerii personale ar fi o incalcare, o dezonoare a umanitarii prin propria persoana? Daca ar fi o batjocura la propria sa condiție umana?

Oare unde, de ce, cum si când a apărut ideea de cuplu? Ce înseamnă cuplu? Presupune si o anumita doza de posesivitate? Care ar trebui sa fie scopul cuplului? Oare implica: exclusivitate, fidelitate, loialitate si cum se zice in povesti "pana la adânci batraneti"? Ori viața lui tine atât timp cat cei doi indivizi au scopuri si rosturi comune si mijloace asemănătoare de a le realiza?

Adevărul e ca nu știu răspunsurile la întrebările de mai sus.
Ce știu e ca:
- pentru mine, viața in cuplu nu ar trebui sa fie restrictiva
- ar trebui sa se bazeze pe încredere, respect, simpatie, atracție si sincronizare
- omul nu e un obiect si la fel cum nu poate fi mijloc de atingere a unui scop (el fiind scopul in sine), nu poate fi nici proprietate (posesiune)
- si având in vedere ca nu exista om perfect si implicit femeia ideala încerci tot timpul sa-ti găsești pe cineva ce sa se apropie cat mai mult de ce-ti dorești.

In ceea ce privește viața sexuala in afara sau in interiorul cuplului, atât timp cat contactul sexual nu devine singurul scop al interacțiunii intre cei doi indivizi, nu vad nimic deplasat in a fi activ atât in cuplu cat si in fata lui.

Plecat voi fi pe veci in marea neagra,
A marelui necunoscut ce mă reneaga
Si tu vei sta sa mă aștepți la sânul sau,
Sperând ca voi veni, voi ajunge-n sufletul tău.

Dar eu inlantuit de catusele pedepsei,
Degeaba încerca-voi sa cobor spre tine,
Tu străina si departe vei fi de mine.
Pentru eternitate ne vom iubii ca doi atei.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

O sa încep printrun gand, o realitate pentru mine si un lucru in care cred foarte mult...singurele lucruri despre care putem vorbi cu certitudine sunt legate de trecut, restul fiind relativ. Având in vedere ca totul e relativ, nu da răspunsuri definitive.

Păstrând linia firului epic, cu care am început si având in vedere ca; scopul acestui jurnal electronic este de a impartasi in eter gânduri, idei, trăiri, sentimente, amintiri cu cei dragi si in esența cu cei cu care din varii motive nu mai apuc sa schimb o vorba pe cale orala sau sa ne întâlnim fata in fata, o sa încerc sa va reamintesc ca: Sunt Saba si nimic mai mult sau mai Putin. Nu sunt prieten, camarad, tovarăș, confesor, amic, iubit, dușman, coleg...sau orice alt concept in care ați avea tendința sa mă ingraditi. Sunt Saba si atât, aici încep si aici mă termin; am felul meu foarte original (zic eu) de a interacționa cu ceilalți, am propriul mod de exprimare si de relaționare cu tot ce mă înconjoară si mulți nu pot, nu vor sau nu au timp sa-l inteleaga si se grăbesc sa tragă concluzii si sa judece. Însa nu lor mă adresez, ci ,celor ce au văzut dincolo de superficialul ce-l afișam toți fata de tot ce ne e nou, celor ce căuta substanțialul, ce privesc tot timpul in profunzime si te vad așa cum ești: fara masti armuri si ziduri împrejurul tău. Mă adresez vouă, dragi prieteni, persoane ce mi-ați fost alături indiferent de situație sau conjunctura, persoane cu care am afinitatea si de care mă simt apropiat, persoane ce au putut sa-si impartaseasca binele, cu mine. Persoane ce m-au invitat ce înseamnă iubirea, aprecierea, frumusețea, gingășia, empatia, binele, pozitivul, frumosul...arta si precizia de a trai.

Vouă pe care am putut sa mă bazez, voi care in momentul când a-ti spus ceva a-ti făcut tot posibilul sa duceți la îndeplinire acea promisiune, vouă va dedic aceste rânduri. După dictonul: Omul si cuvântul... un alt lucru ce mă caracterizează si la care țin foarte mult e parolistul. Părerea mea fiind ca, singurul lucru ce-l ai intradevar e cuvântul, iar daca l-ai pierdut nu-ti mai ramane nimic. M-a măcinat de mult timp sa reîncep sa scriu, însa nu știu daca știu sa scriu intru jurnal, nu știu daca o sa-mi iasă sau o sa am ceva rezultate dar, vorba unui prieten tare drag mie: Norocul si succesul tine cu cei cutezători, așa ca eu voi încerca pe cat posibil sa va impartasesc cate ceva din mine si despre mine in fiecare zi. la finalul fiecărei file din aceasta carte deschisa comentariilor voi pune si cate un vers, o strofa sau chiar o poezie.

"Nu-i gata maine, ce nu-ncepe azi
Si nici o zi, din cate se ridica
Sa n-o lasati sa treaca-n zadar.
Cu o grava hotarare, fara frica
Sa-nfascati posibilul de chica
Sa fiti mereu activi ca-i necesar"
Goethe, Faust

Ps: Nu uita cheie reusitei: dorinta, credinta si rabdare