Sa ne rugam



Sancte Michael Archangele, defende nos in praelio. Contra nequitiam et insidias diaboli esto praesidium. Imperet illi Deus, supplices deprecamur. Tuque princeps militiae caelestis, Satanam aliosque spiritus malignos, qui ad perditionem animarum pervagantur in mundo divina virtute in infernum detrude. Amen.


"Sfinte Arhanghel Mihail apăra-ne in lupta, in ziua bataliei. Fi ajutorul nostru împotriva rautatilor si curselor demonului. Sa-l certe Dumnezeu, ne rugam cu umilința. Iar tu Print al Armatei Cerești, prin Forța Divina, azvârle in infern pe satana si alte spirite rele, care hoinăresc prin lume, spre pierzania sufletelor. Amin"

Rugăciune, spre Sf. Arhanghel Mihail, scrisa de Papa Leo al XIII-lea (varianta scurta)

Nu uitați! operam cu simboluri, nimic nu este intamplator, totul se petrece cu un scop si peste tot in jurul nostru exista: semne, răspunsuri si rezolvări, ca noi sa putem trece, nestingheriți, mai departe. Totul este sa nu fim obtuzi si indiferenți.

Biserica

Clopotul suna,
Enoriași aduna,
Femei si barbari,
Copii dezmierdați.

Preotul cânta,
Indemna-n D-zeu,
Oamenii sa creadă.
Sa ne rugam la zeu!

Un prilej pentru scuze,
O rugăciune fara de-nțeles,
Se-ntipărește pe buze,
Pe buzele crezului omenesc.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Eternul amorez




"Je t'aime come un fou,
Je t'aime come un soldat,
Je t'aime come un star de cinema.

Je t'aime come un loup,
Je t'aime, come un roi,
Je t'aime come un home que je suis pas.

Tu sais? je t'aime come ca." Lara Fabian


Ce versuri frumoase.

Sincer
"Mi-e dor de soare roșu la apus,
De ceea ce puteam sa fiu si nu-s.
De capul tău culcandu-mi-se-n poala..."

așa cum zicea o buna prietena.

Nu știu de ce, dar am impresia ca lucrurile astea s-au întâmplat cândva demult si acolo au rămas. Nu știu de ce, dar cred ca pe măsura ce trece timpul, peste noi, suntem tot mai incapabili sa ne îndrăgostim pana-ntracolo incat sa putem iubii.

Oare puterea de a iubi, un om, tine de naivitatea fiecăruia? De ce când suntem tineri (ne-experimentați), iubim mai ușor si mai sincer? si de ce pe măsura ce înaintam in viața, materialul capata o importanta tot mai mare.....

Nu știu cum e la alții (despre sinele lor) dar mie chiar îmi e dor de acel Seba de odinioară, Seba ce putea sa rada cu gura pana la urechi, sa iubească fara sa-i pese daca e inteles, sa dăruiască fara sa aștepte nimic in schimb, sa se bucure când vedea zâmbetul, in ochii, celor din jur...in fine nu înțeleg unde s-a ascuns.

Versurile ce urmează se refera strict la partea pura a sufletului meu, am zis asta ca sa nu fie interpretate anapoda.

Schimbare

Te urăsc așa cum ești,
Mă doare ca te-ai schimbat.
Ce încerci sa-mi demonstrezi?
Crezi ca sunt de acord ca m-ai uitat?

M-ai făcut sa-mi fac iluzii,
M-ai dezamăgit profund.
Trăiesc in mari confuzii
Pe langa măreția ta sunt scund.

Sunt trist ca nu mai ești la fel,
Plâng după adevărata tău suflet.
M-am comportat ca un rebel,
Nu am auzit al tău plânset



PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Moarte si viata




Putem noi oare sa alegem cine traiste si cine moare? Suntem, noi, destul de puternici ca sa suportam o asemenea responsabilitate?

Mergeți pe strada si in fata voastră un copil mic se pregătește sa treacă strada, fara sa se asigure. O mașina se apropie in viteza mare, iar pericolul e de neevitat, copilul va fi ucis de impact. Ce veți face? O sa salvați copilul, caci in situația data se poate face, sau nu interveniți?

Acum aproape 100 de ani un copil se juca pe marginea drumului. Pe câmpul de langa drum lucra o femeie. Din spatele copilului se apropia o mașina in viteza mare, iar șoferul nu avea cum sa vadă copilul. Femeia se ridica si salvează copilul de la moarte. Ea era evreica, iar el era Hitler. Restul e istorie si detaliu.....

Eu unul nu mi-as asuma aroganta de a hotari cine moare si cine traiste! Se poate numi lașitate, se poate numi egoism însa cine poate înțelege lumina sau întunericul?

Am dreptul sa aleg ce-mi place,
Mi s-a oferit acest capriciu,
Sunt lăsat, cu buna știința,
Sa greșesc, sunt lăsat sa fiu liber.

Am puterea de a decide pentru mine
Am puterea de a-i influenta pe alții.
Am puterea sa lovesc si sa rânesc,
Sunt liber sa fac tot ce e nepermis.




Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Oare ce vrea sa zica?


Ma duce la extreme a ta puritate,
A ta naivitate ma face meschin.



Îmi place foarte mult sa mă joc, mai ales joaca de-a cuvintele; hai sa scornim o idee.

Mă gândeam ca daca tot mi-am încheiat fiecare post cu o vorba anume, ar fi cazul sa o si explic.

Ce ar putea ea sa însemne?
In primul rând ar putea fi tradusa cuvânt cu cuvânt: sa vrei sa realizezi ceva; sa crezi ca poți, ca vei reușii; si nu in ultimul rând sa ai răbdare sa se întâmple, caci nimic nu se petrece peste noapte sau din senin.

In al doilea rând ar putea fi un joc de simboluri: dorința ar putea fi femeia sau bărbatul cel căuta fiecare după bunul plac; credința este tot timpul legata de divinitate; răbdarea s-ar sintetiza ca timp ( a se observa ca sunt cele 3 teme majore ce mi-au dominat si îmi domina viața: femeia, Dumnezeu si timpul).

In al 3-lea rând si nu in ultimul, ba mai mult explicația reala e ca in post scriptum e vorba de reușita numai prin divinitate (Sfânta Treime) si cu ajutorul ei: dorința = Sfântul Duh, credința = Tatăl ceresc, răbdarea = Isus Cristos (născut din oameni prin har divin si cu ajutorul Domnului, ca sa ne poată proteja, ajuta si sa ne readucă langa Dumnezeu), fiul lui Dumnezeu.

In nopțile cu luna plina
Ști tu ce s-ar întâmpla?
As fura-o de pe cer,
Sa ti-o dăruiesc, sa fie toata a ta.

In nopțile cu semi-luna,
Ști tu, ce-as vrea?
Sa o pot reîntregii,
Sa fie iarăși toata a ta.

In nopțile fara de luna,
As fi trist ca n-as putea,
Sa o răpesc de pe cer,
Sa fie in întregime a ta.


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Dualitate



Un iubitor de pace este, întotdeauna, un mare războinic.

Ca sa poți înfrunta Raul trebuie sa ști ce e binele, iar ca sa urmărești binele trebuie sa ai cunostiinta de ce înseamnă răul.

Azi vreau sa scriu despre contradicții si antagonisme.


Lumea in care trăim e guvernata de numărul 2, in caz ca nu s-a observat pana acum iar exemplele sunt multe aproape fara sfârșit. Eu o sa mă rezum însa doar la câteva dintre ele: binele si răul; principiul masculin si cel feminin; sus si jos; întuneric si lumina; activ si pasiv etc.

Se zice ca avem mai multe opțiuni; de a o apuca pe un drum sau altul, adică liberului arbitru, dar tot timpul se reduc doar la 2. De ce nu sunt mai multe oricare alt număr, de ce tot timpul trebuie sa alegi : ori stai - ori pleci, ori o faci - ori nu faci, ori crezi - ori nu crezi, ori e alba - ori e neagra...

Sa fie oare asta pedeapsa divina pentru păcatul suprem? Sa fie oare prețul cunoașterii, binelui si râului si uitarea esenței divine (1)?

Oare ce mai semnifica pentru noi cifra 3?

Era o umbra de departe
Si ea, s-a făcut apoi om.
Cu trup, suflet si cu alte.
Atât zeul a fost econom.

S-a dorit a fi dotat,
Însa prea semăna pe el,
L-a incarnat cu un păcat
Așa sa zică, ca-i mișel.

Zeul pan' la urma-l moare,
A ras destul de chinul lui.
Îl arunc-apoi in mare,
In nesfârșitul duhului.



Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare



Cum poți sa te bucuri de prezent când ai rădăcinile, așa de adânc, înfipte in trecut? Sau cum poți renunța la ceva ce te-a creat?


A stat vreun moment cineva sa se gândească la cat de mult depindem de ceilalți? Cred ca am mai scris despre asta intro postare anterioara, si cred ca mă refeream la libertate. Bineînțeles ca pot sa caut si sa mă uit mai exact unde si sa identific cu precizie paragraful, însa eu nu procedez așa: spun ce simt, când simt si ce gândesc fara întârziere.

Oare ce s-ar întâmpla daca deodată toți cei pe care-i știm ar începe sa nege tot ce cunoaștem si tot ce am făcut? Toata viața noastră pana in acel moment sa fie remodelata, iar realitatea ce-am trăit-o pana atunci sa primească o alta culoare: amintiri, persoane, bucurii, sentimente, emoții, gânduri, imagini etc. sa fie puse sub semnul îndoielii. Sa ni se spună ca tot ce am trăit pana atunci o fost o iluzie, o imagine ce ne-am creat-o noi insine si ce nu a existat in realitate. Am fi luați drept nebunii si inchisi intrun "centru de reabilitare".

Singurul lucru despre care putem vorbii cu o oarecare certitudine este trecutul, restul fiind relativ. Având in vedere ca totul e relativ, nu da răspunsuri definitive.

Va dați seama ce invizibila e granița dintre realitate si ficțiune? Sau sa o punem altfel...cat de slabi putem sa fim când ni se zdruncina încrederea si ceea ce știam cu certitudine, acum, devine ceva atât de nesigur, aproape ilar de fantastic. Nu știu cați sau cine a patit-o: eram la școala (problema asta o am de fiecare data când sunt întrebat un lucru evident si foarte simplu) la ora de matematica, eram la tabla si încercam sa rezolv o problema ce la momentul respectiv mi se părea destul de complicata; si din cauza unei greșeli răspunsul nu a fost cel corect. Invatatorul m-a oprit si m-a întrebat: 1+1=... Trebuie sa mă credeți ca nu am mai fost sigur de răspuns si doar, era așa de evident. Mai de fiecare data când am fost pus in fata unor situații indubitabil de clare am ezitat sa vad ce era evident si m-am îndoit ca ar fi așa. Așa am fost crescut si educat: nimic nu e simplu, nimic nu se obține ușor, totul se mișca si nu mai e la fel.

Cineva zicea ca: fiecare om are dreptul sa bea un pahar de vin, bând un pahar de vin devine alt om, deci poate bea inca unul si tot așa...

Ei, daca e sa ne gândim puțin, fiecare secunda ce o petrecem are un anumit impact asupra noastră: ne schimba iar acest fapt ne face sa devenim altcineva si așa mai departe.
Totul in jurul nostru e un simbol si atunci , realitate ce o fi?



As putea sa scriu mult mai multe despre acest subiect, ca de altfel despre fiecare idee ce am tratat-o in acest jurnal electronic, însa, daca bine îmi amintesc, in primul post am promis, riscând sa par superficial, ca voi fi cat mai scurt si direct.


Așa ca am doua întrebări:
1. Suntem noi intradevar ce vad ceilati la noi si trăim doar in amintirile lor, iar daca ei nu ar mai exista, am avea noi cum sa ne demonstram propria existenta?
2. Oare 1+1=...


De ce tu absolut inert,
M-ai aruncat in acest abis?
O viața fara nimic cert,
Acest nimic in care m-ai închis

De ce sa naști?De ce sa mori?
Sa crezi ca ești prezent
De ce sa simți si sa devii vapori?
De ce sa ne întoarcem in ciment?



Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare



"good things will come for those who wait, but wait too much will be too late"


Citatul de mai sus e, vers, dintrun cântec ce l-am auzit de curând si a avut un impact destul de mare asupra mea.

Mă gândesc ca fiecăruia i s-a întâmplat, măcar odată, sa trebuiască sa aibă răbdare, sa aștepte, ca ceva ce-si dorea sa se întâmple, iar când a venit momentul (sau când trebuia sa vina) a fost prea târziu caci altcineva a luat laurii victoriei. Oare cum sa ne dam seama când trebuie sa așteptam si când nu? Cine stabilește când, cum, de ce, cat, unde si cine ar trebui sa aibă răbdare?

Eu, unul, tot timpul am avut o problema cu așteptatul si răbdarea. Niciodată nu am știut când sa marșez pe ceva sau când sa stau flexat.

Cred ca, in mare măsura, răbdarea are legătura cu sincronizarea a doua sau mai multe persoane sau situații/circumstanțe. La fel de adevărat e ca, a avea răbdare e o adevărata arta ce tine de, tăria de caracter, experiența si informațiile deținute.

Compact e totu-n jurul tău,
Vrei sa mă convertești acum?
Sa devin si sa fiu al tău,
Îmi vorbești s-apoi dispari in fum?

E greu cu mine sa vorbești,
Nu cred nimic din tot ce spui,
Nu cred nimic din tot ce ești.
E greu cu acest fruct amărui.

Eu te ascult si am răbdare,
Dar simt ca mult nu mai rezist.
Va mai ramane doar: pe care?
Si totuși nu voi mai fi trist.


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare



Din capul locului trebuie sa specific ca, mă refer la comunicarea pe cale orala si prin scris de mana.

Eu m-am cam saturat de lipsa totala de originalitate si sentiment in felul nostru de a comunica, felul nostru contemporan. Mi se pare ca devenim tot mai impersonali, mai grăbiți, fara timp sa facem ceva calumea. Nu mai exista emoția scrisului de mana si nici acea trăire ce ti-o dădea surpriza unei scrisori, felul cum sorbeam fiecare cuvânt. Da, cuvântul...singurul nostru instrument de putere, comunicare, exprimare...

Stilul nostru de viața comod si facil ne aduce, după părerea mea, in pragul de a ne pierde pe noi insigne. Gândiți-va puțin la esența noastră; suntem ființe sociale ce trăiesc in grup. Nu suntem indivizi solitari orice ar zice unii si alții. Cel mai bine ne simțim in compania celorlalți, ca sunt prieteni, familie sau doar un grup cu aptitudini si teluri comune. Cel mai bine ne exprimam si dam tot ce avem mai bun din noi atunci când avem cui sa ne inpartasim.

Nu, ca as fi eu un conservator, caci din fire sunt nonconformist si aleg tot timpul căile neconvenționale de a face orice. Dar, pana sa apară internetul si mesageria instanta, oameni parca erau mai sociabili. Ne întâlneam vorbeam cate-n luna si in stele, povesteam, ne scriam scrisori (in care se simțeau clar sentimentele celui ce scrie si reușeau sa inducă starea dorita si celui ce le primea). Eram parca mai sinceri. Unde sa mai pui la socoteala ca se citea si scria mai mult.

Acum cu lumea asta virtuala sau pseudo-virtual in care orice ratat poate sa fie un erou si orice dama de moravuri ușoare o mare doamna, parca nimic nu mai are personalitate si nimic nu mai e credibil.

Ne petrecem ,tot mai mult timp, singuri. Se scrie in prostie, cu ajutorul mesageriei instante, însa se scrie prost, mincinos si teatral. Nu ne mai întâlnim la fel de des ca pana acum, nu mai avem la fel de multe activitati in comun si in contact direct.

Mă uit in jurul meu si vad cum oamenii care mai odinioară erau sociabili, extravertiți, petrecăreți...devin din ce in ce mai inchisi in ei, mai introvertiți si singuratici, de nu-i mai recunosc si asta mă sperie cel mai mult. Caci la un moment dat, ne va afecta pe toți.

Mi se poate pune, in mod firesc întrebarea: Dar tu, daca ai observat toate acestea, de ce nu procedezi altfel? De ce nu ramai la stilul clasic de comunicare? sau Cine te obliga sa adopți modul asta de comunicare, ce pretinzi ca te sperie? Răspunsul ar putea fi: Daca va zic ca portocalele sunt albastre, mă veti crede? Când toți știți ca sunt portocalii...

Încotro ne îndreptam si ce câștigam din experiența virtualului? Unde ne duce acest stil de viața comod si "sigur"?

Părerea mea e ca: singurul lucru cel avem e cuvântul, daca-l pierdem nu mai avem nimic. Ramanem goi.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Natura feminina



A sacrificat ce a fost pentru ce urma sa devina

Căuta dreptatea normativa, e protectoarea celor slabi si in pericol.
Apreciază misterul si provocarea, subtila, născuta din necunoscut.
Din curiozitate accepta sa vadă unde o poarta "destinul", cu condiția sa nu afle prea repede cheia.
Se supune cu conștiinciozitate unei forte aparent mai puternice.
Lupta pentru ceea ce i se pare corect.
Nu trebuie sa știe ce se întâmpla atât timp cat simte ca traiste si ca exista un plan.
Forța masculina ar trebui sa fie aceea capabila sa treacă peste orice obstacol, sa îndure, cu succes, orice încercare la care este supusa si sa ofere protecție, "căldura" si siguranța, având totodată rabdarea ca cel de langa sa capete încredere. Sa analizeze la modul cel mai glacial si obiectiv situația data pentru ca la final ea, natura feminina, sa răzbească si sa o transforme, pe cealaltă, in trăire si sentiment...

Steaua ce răsare-n asfințit
Mi-e prietena si calauza
Răsare si creste spre zenit
Ea strălucește fiindu-mi muza.

Un nor aluneca domol
Peste-al ei chip de amazoana
E trimis si vine ca un sol
Pentru a vesti marea furtuna

Si luna se minunează
De-a stelei strălucire
Ramane-mpietrita si veghează
A norului lina alungire.


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Obsesia diferitului



Acel univers infinit de populat,
Acel univers de stele grăbite brăzdat
Acel univers cu miresme diferite
De frunze si flori de graba inflorite.

Acest univers cu lucruri in cete
Acest univers plin de ființe b(i)ete
Acest univers ce este al tău
Un univers ce seamănă a fi hau.



Am senzația pe zi ce trece ca trăim intro lume dereglata rău de tot, ce mai, de-a dreptul nebuna.

Toți se lupta sa iasă in fata, sa iasă din cotidian, sa fie diferiți sau altfel decat toti ceilalti. E o goana continua după succes, se calca pe cadavre si se trece peste orice promisiune, regula de bun simt, etica, absolut peste toți si toate numai ca sa se ajungă la un pseudo succes. Omul si-a uitat de mult esența, însa parca pana acum mai avea o vaga urma din ea...acum însa, nu a mai rămas nimic din noi, suntem niște roboti programati pe anumite cai si intr-un ritm din ce in ce mai alert.

Mă uit in jur si vad numai anomalii: oameni ce nu mai au curajul sa iubească, oameni ce nu mai știu ce e aia onoarea, oameni ce au uitat ce înseamnă sa traiesti, oameni ce au uitat sa ierte, oameni ce au uitat ce înseamnă bucuria, oameni ce au uitat ce înseamnă modestia si ce căuta grandiosul si uita ca fericirea e cauzata de lucruri mărunte, oameni si astia sunt tot mai mulți, ce prefera sa se autoexcludă in cercuri de același sex, oameni ce au uitat sa se privească in ochi, oameni ce nu mai au încredere in nimeni si implicit nici in ei insisi...

Spre final te trezești ca tragi linie si rezulta nimic, tot ce ai făcut a fost atât de efemer si atât de puțin in folosul tău caci ramai cu gustul amar ca ti-a trecut viața degeaba...e acel oftat a celui ce se stinge , a celui ce e azi si nu va mai fi mâine...Nu știu daca ați auzit despre sau ați fost martori la ultimul suflu al unei ființe, dar e plin de păreri de rău si e așa de trist...

Acea problema rămasa de dezbătut
Atunci când nimic nu mai e de făcut
Pentru atunci când totul e trecut si dus
Peste acel timp de mult uitat si apus

E aceea problema a celui ce ramane
A celui ce e azi si nu va mai fi mâine.........



PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Religie vs Credinta




Muntele religiei noastre e bazat pe minciuna,
Piscurile sale nu gâdila cerul credinței.
Religia e seaca si dura ca piatra din stanca,
Adepții lui sunt dăruiți jertfei si neîncrederii.

Din el nu curg izvoare limpezi, ape vii,
Curg ape învolburate si tulburi.
Din el nu se nasc si nu se dezvolta genii,
El creste mediocritate si neîncrederi.



Pentru voi exista o diferența intre religie si credința? Poți fi credincios fara a fi neapărat religios? Poate fi Dumnezeu, Acela pe care ni-l dezvăluie așa zisele cârti sfinte? Cat la suta si ce anume e adevărat si cat e fabulație din ceea ce propaga si vorbesc reprezentanții bisericilor? Sunt: biblia, Coranul, kabbala etc, cârti codate, in care doar cei ce știu cum sa găsească cheia se descurca, sau sunt cârti accesibile maselor?

Pentru mine sunt anumite lucruri ce sunt clare:
- Dumnezeu e unul singur
- operam cu simboluri
- oricărui simbol mai important i se da o anumita doza de mister pentru ca masele sa poată fi manipulate
- biserica e o instituție ce se ghidează după o anumita dogma, ce e scrisa funcție de publicul Target sau regiunea in care operează
- ca orice individ sau organizație ce deține puterea (in cazul de fata, prin intelesul simbolurilor ce-i sunt atribuite Binelui) încearcă sa-si mentina, ba chiar sporească sfera de influenta, încercând sa păstreze pe cat posibil misterul asupra acelui simbol bazându-se pe frica omului fata de necunoscut

In alta ordine de idei, merg pe principiul ca tot ce e zămislit de om e de natura sa fie imperfect si incomplect, la fel si dogma. Pe deasupra omul purtând pe Dumnezeu in ființa lui, nu are nevoie de un ghid pentru a-L descoperii.




Azi dimineața, sunt melancolic. Plutesc, zbor, zâmbesc, ascult Nicu Alifantis si Alexandru Andrieș. Îmi amintesc cum era, sa iubești femeia si ea ca un copil ștrengar sa ti se arate de după colt , ca apoi sa se ascundă din nou, ca mai pe urma sa-ti tulbure din nou viața, sa-i dea inca odată culoare.

Gand,

As vrea sa fiu o lacrima,
In ochii tai sa mă nasc,
Sa pot sa-ti mangai obrajii,
Sa-ti umezesc buzele fierbinți.

As vrea sa fiu aerul ce-l respiri,
In pieptul tău sa stau,
Sa pot fi pretutindeni pentru tine,
Sa-ti împrospătez fiecare clipa.


As mai vrea sa te privesc in timp ce dormi, sa-ti sărut genele dimineața, sa fiu acolo când îngerii dorm, sa-ti chem toate zânele bune sa te ocrotească.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.

Succesul sau faima



Ridicați-mi socluri pe care as putea murii!

E succesul moartea spiritului?

Sunt, deci exist, pe aceasta platforma,
Pe acest obiect uniform si egal,
In acest timp scurt si linear,
Respir acest aer tot timpul la fel.

Încerc sa ies din acest "a fi" comun,
Fug spre acel capăt de linie continua.
Sperând ca voi cădea spre ceva mai bun
Ca voi urca spre ceva imposibil de atins



Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.



Am fost coborât in acele adâncuri,
Negre, umede si reci ale amurgului,
Ce deodată si neașteptat s-a lăsat
Peste tara iubirii si plăcerii uitate.

Si am întâlnit acea floare a tinereții
Ce m-a făcut sa inteleg măreția,
Frumuseții si tainei iubirii
Ce-a plăsmuit din mireasma ei.

Însa primăvara vieții a trecut
A venit toamna cu frunze cazande
Si floarea s-a ofilit si a pierit,
Iarna tristeții si singuratatii venind.

Am început sa lupt cu fulgii tristeții
O mantie de nea se așeza pe sufletul meu
si era umeda, banala si rece
Si avea o culoare pala, săraca.



Acum urmează întrebarea, puerila dar de neocolit...ce e iubirea? E mai multa fericire sau mai multa tristețe? Daca iubirea e un lucru bun, ce ni se poate întâmpla, de ce suferim așa de mult din cauza ei? Sau ați auzit pe cineva, sa zică, ca suferă din cauza iubirii fata de divinitate? Eu sincer nu am auzit. Înseamnă ca, ori noi oamenii nu suntem capabili sa ne purtam unul altuia o iubire pura așa ca cea a divinității, ori ca, fiind ființe imperfecte, tot ce zămislim e sortit a nu fi perfect.

Sa punem altfel problema...e iubirea un act de dăruire sau de posesiune? Din nou stau si mă întreb; de ce suferim din cauza iubirii? Daca e un act de posesiune, atunci suferi din cauza ca ai pierdut ceva; daca e un act de dăruire, atunci suferi caci ai pierdut, dăruind cui nu trebuia. Dar se presupune ca atunci când iubești pe cineva, persoanei respective ii dăruiești cu drag si din proprie inițiativa. Atunci de ce sa-ti para rău?

Mai putem privii problema si din alta perspectiva. Oare doare nereușita, insuccesul? Oare doare frica noastră de a ramane singuri si de a nu avea cui sa impartasesti si bune si rele?
Pai, se zice ca intro relație sunt doi, atunci de ce sa vezi un eventual final ca un insucces propriu?
Daca ne e frica ca ramanem singuri, in urma sfârșitului unei iubiri, oare a fost ea intradevar ce am crezut? Se zice ca iubirea adevărata dăinuiește veșnic (nu numai ca se zice, ci e si adevarat), ei daca s-a sfarsit oare nu erai tot singur in timp cat se consuma si oricum cel de langa nefiind pe aceeași lungime de unda nu putea înțelege ce ti se întâmpla deci nu aveai cui sa impartasesti si rele si bune?

Eu zic ca e un mare noroc sa te intalnesti cu acest sentiment: iubirea. Nu toți îl cunosc si nu toți sunt capabili de el.
Oricum ce pot spune e ca atunci când ti se întâmpla....dăruiești tot fara sa aștepți nimic, faci orice fara sa te gândești la ce câștigi sau pierzi, nu regreți nimic si iți pare bine ca ti se întâmpla.

Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.



"Din cauza ca nu s-a bătut cuiul, in potcoava, nu s-a arat pamantul,
Din cauza ca nu s-a arat, nu s-a făcut insamantarea,
Din cauza ca nu s-a făcut insamantarea, nu a ieșit recolta,
Din cauza ca nu a ieșit recolta, nu s-a trimis mesajul,
Din cauza ca nu s-a trimis mesajul, s-a pierdut războiul"

(proverb chinezesc)


Oare existenta noastră se deruleaza conform teoriei cauza-efect, sau exista un destin, ce precede totul si indiferent ce am face sau ce nu facem, viata-si urmează cursul ei?

Tot in filosofia asiatica se zice ca : "nimic nu ramane pe loc (sau la fel), totul se mișca (sau se schimba)". Asta iți cam lasă impresia ca nu ai un rol foarte mare asupra existentei.

De multe ori am auzit replica: "daca nu făceai aia, altfel se întâmpla..." dar in alte multe cazuri m-am zbătut enorm de mult sa rezolv sau sa influențez o situație si nu am reușit decat când am încetat sa mai încerc...parca rezolvarea venise de la sine.

Se vorbește, destul de mult, in jurul meu despre responsabilitate. Este, oare, ea legata sau are vreo conexiune cu teoria despre care vorbim acum? Daca da atunci intr-adevar ar trebui sa-ti asumi responsabilitatea faptelor tale; daca nu are legătura atunci vorba aia din popor "așa a fost sa fie!?".

E aceasta teorie (cauza-efect) o găselnița strict pământeana sau are un liant cu Adevărul, Cunoașterea si Lumina Absoluta?

In mod evident sunt foarte multe exemple de situații cauza-efect însa nu neapărat de ele încerc eu sa scriu...ci; este oare trecutul, cauza efectului prezentului (ce e așa de efemer) si prezentul, e cauza efectului viitorului?

Ședea odată pe tronul nesiguranței
Un print frumos al deznădejdii,
Alături de mireasa sa, suferința,
Domnind peste tara haosului.

Fii sai , maleficul si uratul
Zburdau pe holurile funebrului castel.
Încercau sa prindă himerele trecutului,
Cu amărăciunile uitate in prezent

Viitorul învăluit in minciuna
Era pierit si fara de nădejde.
Era lăsat in cămara uitării,
Murea încet cu fiecare clipa trecătoare.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare




Se pot spune multe despre subiectul asta, se poate filosofa fora încetare si tot mai ramane ceva de adăugat....de aceea eu voi spune o povestioara si eventual câteva rânduri daca va fi cazul.


Intr-o zi un om paseste intr-o pădure. S-a speriat foarte tare atunci când s-a întâlnit cu un tigru. A început sa alerge cu tigrul pe urmele sale, pana a dat de o prapastie ce-i tăia calea. Omul știa ca va murii. Ori îl va manca tigrul înfometat, ori va sari in prăpastie si se va strivii de stânci. S-a decis sa riște. A avut noroc...s-a prins intrun copac. S-a uitat in jos si a zărit un leu. Apoi a auzit niște sunete...cront, cront, gggggrrrrr, ggggggggggrr printre frunze vede doi șoareci ce rodeau creanga pe care stătea. Știa ca, creanga nu va tine si la un moment dat se va rupe. Prins la mijloc intre un tigru si un leu, cu doi șoareci care parca așteptau momentul când creanga va ceda din cauza greutății, s-a decis totuși sa ramana unde era. A mâncat fructele din copac nepasandui ca sunt otrăvitoare si a adormit. Când s-a trezit, totul dispăruse... Cum așa? si spuse...
Tigrul sărise când el dormea, a căzut jos, astfel speriind șoarecii, s-a bătut cu leul si au plecat amândoi raniti.
Omul a supraviețuit ;)

Poate si tu atunci când te vei trezii toate greutățile vor fi dispărut

In povestioara de mai sus este vorba de teoria, haosului, a filosofiei asiatice. Cum ca haosul este cel ce da viața...
Am ales povestioara asta caci se potrivește destul de tare cu filosofia noastră mioritica...vezi Miorița... cu singura diferența caci omul din poveste nu a stat cu mâinile in sân ci totuși a încercat ceva: însa a fost la fel de nepăsător in fata pericolului iminent, precum ciobănașul nostru. Se potrivește in același timp si atitudinii credinciosului fanatic, ce ar fi in stare sa se lase 100% in mâinile Domului si astfel sa sfideze orice pericole.

Pentru voi ce inseamna "moartea", e un nou început, un sfârșit (dar un sfârșit, al cui)?
Ce ai face daca ai ști ca ti se apropie sfârșitul? Ai încerca sa faci tot ce nu ai reușit din diverse motive, sau din lașitate? Ai face tot ce nu e permis? Ai intra in panica sau ai accepta faptul in sine?

DIALOG

"S-a născut un nou virus. Se raspandeste cu repeziciune si e mortal.
- cine știe câta lume poate murii din cauza lui!
- cui ii pasa? cu toții murim intrun final, care-i diferența?
- E o diferența intre a merge in Rai sau in iad...
- am crezut ca cei buni nu mor... crezi in Judecate de apoi?
- da
- cine ar trebui sa meargă in iad? cel care primește judecata sau cel ce trece de ea?
- nu-ti pot răspunde. știu doar ca tu poți alege calea, sa fi bun sau sa fi rău...băieții rai merg tot timpul in iad."


Evadând dintr-o lume meschina,
Evadând dintro lume nebuna,
Dincolo evadând cate un pic,
Dincolo evandand dintrun nimic.


Evadând in necunoscut,
Te cufunzi de la început,
Intrun infinit nepriceput,
Veșnic întunecat si tăcut.

Acolo nu ști ce este,
E un vis e o poveste?
Sau un haos si o durere,
Care niciodată nu piere?

Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.




"Oh, cat de dulce ești nebuno!
Ca le ești draga tuturor,

Cunosc barbari, femei frumoase si copile,
Ce te-ar îndrăgii, te-ar săruta.

Tu ești iubirea tuturora si numai eu iubirea ta!"


Se zice ca dragostea de viața e de natura sa intretina persoana, pe când cea de sex are ca scop întreținerea speciei. Însa se naște o întrebare: e oare omul conștient de perpetuarea speciei sau face sex doar ca sa-si satisfacă nevoile/pornirile carnale?

O sa încerc cat de cat sa mă axez pe doua aspecte: viața sexuala in cuplu (aventuri amoroase de lunga durata cu aceeași persoana) si viața sexuala in afara cuplului (aventuri amoroase de scurta durata cu diverse persoane).

Pentru moment voi încerca sa definesc cativa termeni, ca ideea ce o propun sa fie mai bine înțeleasa.
Voluptatea, ar putea fi instinctul către satisfacerea datoriei fata de sine.
Imoralitatea, s-ar putea traduce prin, viciul de a-ti satisface decât propriile plăceri.
Perversiunea, este voluptatea care face omul sa nu fie impresionat de un obiect real ci de imaginea acestuia.

Ca argument care sa sustina titlul postului ar fi următoarea afirmație.
Voluptatea nu e ceva dezirabila deoarece omul si abandonează propria persoana lasandu-se a fi un mijloc al instinctelor trupești, fapt ce contravine firii lucrurilor: omul trebuind sa se vadă si sa fie văzut ca un scop nu ca un mijloc. Cum spuneam e perversa acea voluptate ce determina individul sa se lase folosit doar pentru satisfacerea nevoilor animalice (porniri lipsite de constiinta actului in sine).

In mai toate invataturile sacre se vorbește despre împlinirea spirituala, ca fiind scopul principal al individului pentru uniunea lui cu divinitatea, iar contactelor fizice li se conferă strict rolul de perpetuare a speciei. Având in vedere aceste ar trebui sa vorbim si despre castitate, ce ar putea fi, satisfacerea instinctului de perpetuare doar ca o datorie a individului, fata de sine însuși, ca parte a speciei si doar in cadrul cuplului, in sensul ei extrem castitatea însemnând abținerea totala de la pornirile sexuale.(idei dezbătute de Kant)

Dar, daca nesatisfacerea plăcerii personale ar fi o incalcare, o dezonoare a umanitarii prin propria persoana? Daca ar fi o batjocura la propria sa condiție umana?

Oare unde, de ce, cum si când a apărut ideea de cuplu? Ce înseamnă cuplu? Presupune si o anumita doza de posesivitate? Care ar trebui sa fie scopul cuplului? Oare implica: exclusivitate, fidelitate, loialitate si cum se zice in povesti "pana la adânci batraneti"? Ori viața lui tine atât timp cat cei doi indivizi au scopuri si rosturi comune si mijloace asemănătoare de a le realiza?

Adevărul e ca nu știu răspunsurile la întrebările de mai sus.
Ce știu e ca:
- pentru mine, viața in cuplu nu ar trebui sa fie restrictiva
- ar trebui sa se bazeze pe încredere, respect, simpatie, atracție si sincronizare
- omul nu e un obiect si la fel cum nu poate fi mijloc de atingere a unui scop (el fiind scopul in sine), nu poate fi nici proprietate (posesiune)
- si având in vedere ca nu exista om perfect si implicit femeia ideala încerci tot timpul sa-ti găsești pe cineva ce sa se apropie cat mai mult de ce-ti dorești.

In ceea ce privește viața sexuala in afara sau in interiorul cuplului, atât timp cat contactul sexual nu devine singurul scop al interacțiunii intre cei doi indivizi, nu vad nimic deplasat in a fi activ atât in cuplu cat si in fata lui.

Plecat voi fi pe veci in marea neagra,
A marelui necunoscut ce mă reneaga
Si tu vei sta sa mă aștepți la sânul sau,
Sperând ca voi veni, voi ajunge-n sufletul tău.

Dar eu inlantuit de catusele pedepsei,
Degeaba încerca-voi sa cobor spre tine,
Tu străina si departe vei fi de mine.
Pentru eternitate ne vom iubii ca doi atei.


Ps: nu uita cheia reușitei: credința, dorința si răbdare.



Pentru ca el e cel pe care-l meritam, dar nu e cel de care avem nevoie acum. Il vom vana pentru ca poate sa faca fata. E un gardian tacut,un paznic care vegheaza e cavalerul singuratic.

Sunt mai multe "teme" sa le zic așa ce mi-au dominat viața.

Prima e Dumnezeu si nevoia de a-L înțelege si de a ști ce E acolo undeva. Însa nu in sensul "bisericesc" ci in sensul ce E partea noastră pozitiva, Gândul bun din noi, E iubirea aia pura ce o intalnesti de puține ori in viața sau poate niciodată (fiind prea ocupat cu cotidianul), e Cel ce-ti da puterea sa treci peste greutati si sa mergi mai departe. E Prietenul tăcut ce nu face minuni sau lucruri spectaculoase, dar iți da soarele in fiecare dimineața; nu-l simți dar fora el ești rătăcit....

Sunt un cercetaș al infinitului,
Am pornit in căutarea timpului
Sa pot sa-l opresc o secunda,
Sa pot ramane cu Tine mai mult.

Sunt un cercetaș al Duhului,
Am poposit la porțile sufletului
Am început sa bat cu vorbele mele
Sa pot sa intru sa fiu una cu El.

Singurătatea. De când mă știu mi-a fost frica de ea, îmi era urat sa raman singur si făceam tot posibilul sa nu se întâmple. Lucrurile s-au mai schimbat, am descoperit ca si singurătatea are farmecul ei si ca doar singur poți reușii (de cate ori am așteptat ajutorul din partea cuiva, nu am făcut altceva decât sa pierd timp prețios), însa mă obsedează o idee ce am descoperit-o in "Rugați-va pentru fratele Alexandru" o nuvela scrisa de Noica. Ideea era ca degeaba ai succese după succese daca nu ai cu cine sa le inpartasesti.

E dorul sfântului negru cu ochii de arama,
A celui ce-n ploaie si-n întuneric adoarme,
Pe marmura castelului lucioasa si rece,
In turnul de sus ce zgârie cerul si luna.

Popasuri el face pe holul cel lung si pustiu,
Spera si aștepta sa vina cealaltă clipa.
E singur si nici măcar clipele nu mai vin,
E parasit de toate, e parasit si de timp.

Timpul. Uneori avem prea mult si nu avem ce face cu el, alteori e prea puțin si nu ne ajunge sa facem ce ne-am dorit. Oricum l-am privii niciodată nu e plăcut.

Trebuie sa fiu prizonier al timpului?
Acest tiran odios fara tact si scrupule,
Acest pilon al vietii, mărunte-n imensitate lui.

Încontinuu sunt obligat sa-mi iau doza.
Necesitatea e tot mai mare, mai apasatoare,
Cantitatea e tot mai mica, insuficienta.

Secundele lui îmi rod mădularele, nu mai sunt eu
Gratiile minutelor mă sufoca, sunt dese,
Porțile orelor sunt închise nu pot sa trec.

Da recunosc sunt un prizonier al lui,
Da am nevoie sunt dependent de el,
E necesar ca aerul si urat ca minciuna.

Oare am comis un delict împotriva Lui?
Zeul m-a încarcerat in temnița timpului.

Femeia. hm.... îmi spun parintii si cei ce mă știu de mic, caci atunci când venea vreo femeie la noi (cu specificația de rigoare: sa fie frumoasa). Mă ascundeam sub masa si fie le pupam pe picioare fie le mușcam încet. Efectul in mod evident era același: săreau in sus de sperietura :)) si zâmbeau pline de uimire la vedere unei fapturi mici, dragalase si nevinovate liniștindu-se apoi ca pericolul a trecut. Ei nu pot sa nu recunosc ca si acum când cică sunt "mare" apelez la aceeași fata dragalasa si nevinovata atunci când trebuie sa fac o femeie sa se simtă in siguranța cu mine. Însa ideea e ca de mic copil mi-au plăcut prezentele feminine si am fost fascinat de formele si frumusețea lor. Stăteam cu bunicul si ne uitam la televizor (prindeam tot felul de posturi ungurești si te miri ce, cu ajutorul antenelor improvizate caci așa era prin anii '80) si când apărea vreo femeie pe ecran mă întreba daca e mămica sau nu (intrun fel era un test sa vadă daca mă simt atras de ea) ei daca avea sânii mai dezvoltați sigur răspunsul meu era: Da! si mi se citea un zâmbet plin de satisfacție pe fata. Însa niciodată nu am putut sa mă hotărăsc la una anume si sa-i raman fidel, efectiv nu am putut; mi se părea ca e un afront adus celorlalte, ca daca nu le apreciez frumusețea si nu le iubesc pentru ea, nu voi mai avea parte de așa ceva...

Mă-nebunește atâta plăcere divina,
Mă chinui cu aceasta dureroasa fericire.
O zâna-i o nulitate pe langa frumusețea ta,
Te urăsc pentru dragostea ce mi-o inspiri.

Chipul tău frumos ca al unei muze,
Cânta si dansează printre operele antice.
Ești un tiran al templului frumuseții,
Un dictator al frumoaselor amazoane.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Despre arta de a trai



De ce tu absolut inert, m-ai aruncat in acest abis?
O viata fara nimic cert, acest nimic in care m-ai inchis.


Oare ce înseamnă sa traiesti cu adevărat si cați dintre noi știu sa o facă? Oare înseamnă sa-ti urmărești visele si sa încerci cu toata ființa ta sa le realizezi? Dar, daca in încercarea de a le împlini se întâmpla sa-i rănești pe cei ce contează pentru tine, ar trebui sa mai continui? Se spune ca putem sa fim liberi in măsura in care libertatea noastră nu-i deranjează cu nimic pe ceilalți. Hm...si atunci unde mai e libertate? Oare depindem așa de mult de restul oamenilor si de ce înseamnă libertatea lor? Cine a făcut regulile astea si oare sunt ele demne de respectat? E posibila o lume in care fiecare sa-si urmărească calea si visele? Cum am mai interacționa intro astfel de lume? Sau de fapt trebuie sa facem compromisul de a renunța la o parte din noi pentru a trai împreuna cu ceilalți? Oare exista ceva dincolo de aceasta existenta sau ar trebui sa ne concentram pe ce avem acum? Se spune ca fiecare pasare, pe limba ei moare...hm si daca ajungi sa o mierlești si inca nu ti-ai invatat "limba"? Se mai spune ca fiecare e responsabil de faptele sale...hm, pai cum așa din moment ce libertatea noastră depinde așa de mult de cea a celorlalți? si fata de cine suntem responsabili? Unii ar zice ca ești responsabil fata de propria conștiința, de societate sau Dumnezeu... Cum am ajuns noi, sa trebuiască, sa dam socoteala in atâtea locuri si de ce acceptam, din moment ce toate aceste concepte sunt atât de vagi?

Hm....grele întrebări si cred ca nu sunt nici primul si nici singurul ce le-a descoperit, însa fiind blogul meu o sa încerc sa-mi dau propriile răspunsuri. Am tendința sa fac totul sistematic, pas cu pas si sa nu ratez niciun detaliu. Dar simt ca trece timpul pe langa mine si eu tot nu am rezolvat nicio problema. ASA ca, cu riscul de a părea superficial si lipsit de esența o a încerc sa dau răspunsuri simple, scurte si si nu mai știu cum... vom vedea ce iese :)

Ce știu cu certitudine e ca singurele momente când am simțit ca trăiesc au fost cele in care am făcut ce mi-am dorit si am făcut-o cu o incapatanare si un egoism ca majoritatea oamenilor mi-au reproșat-o.

Ce mă deranjează e ca nu am curajul, tot timpul, sa visez si sa încerc sa-mi materializez (e un fel de a spune) visele.

Sunt, zic eu, unul dintre fericiții căruia i-au ieșit in cale persoane ce au știut sa aprecieze pe cel de langa ele si drept urmare m-au încurajat sa fiu așa cum sunt eu; nu le-au deranjat dorințele mele si sârguința cu care am încercat sa le ating.

Un defect al oricăruia, părerea mea, este egoismul; el ne împiedica sa ținem cont de cei ce ne sunt alături si de multe orii ii pierdem, fapt pentru care mie mi se pare ca nu suntem capabili sa ne manifestam liberi fara ca cel de langa sa trebuiască sa renunțe la el sau sa sufere.

Libertatea ar putea fi dorința: de a face bine; de a simții, manifesta si inspira fericirea; de a avea curajul sa iubești fara ca sa aștepți nimic in schimb; de a zâmbi chiar si atunci când cerul e înnorat deasupra ta si de a putea sa-i încurajezi pe cei de langa tine (ca totul va fi bine), chiar daca ști ca pentru tine, totul, s-a sfârșit. Liber poți fi atunci când te-ai acceptat intru totul, e acea libertate ce-ti da calmul si zâmbetul fiecărei dimineți.

Cred ca depindem de ceva anume, atunci când nu ne putem manifesta cu adevărat, când încercam sa fim altceva decât suntem.

Eu cred ca omul in esența lui este o ființa buna (doar frica si eșecul realizării de sine ne facem sa fim meschini, rautaciosi si sa rănim) si acele reguli despre care mă întrebam, nu cred ca provin decât din străfundul nostru. sunt reguli de bun simt, morale si etice si atât timp cat nu ne fac rău merita respectate.
Oamenii se spune, ca in general, asculta doar de frica: frica de a nu fi prinși, frica de a nu fi pedepsiti, frica...frica...frica. E trist, nu ar trebui si nici nu e așa. Frica, asta, vine din necunoaștere si posibil sa fie anumiți indivizi sau anumite grupuri ce sa profite de pe urma ei si sa încerce, pe cat posibil ,sa tina cunoașterea la un anumit nivel destul de scăzut. Pana una alta, trăim o viața de care suntem siguri ca o avem si ar trebui sa fim liberi si sa nu ne fie frica ca poate pierdem altceva. Prețuiește ce ai si bucura-te de fiecare clipa ce-ti e oferita ar zice un invatat.

Sa-ti cunoști "limba"... asta cred ca e alt secret al existentei noastre si e de asemenea si cauza pentru care exista de multe ori deziluzii, eșecuri si frustrări....

Alergi grabit sa prinzi ultima picatura,
Ce se scurge agale din coasta cea pura
Si ai uitat sa-ti faci ultima rugaciune,
Tu, acel, cu sufletul negru ca un taciune.

Te grabesti sa prinzi trenul spre infinit,
Ai uitat incotro mergi si de unde ai venit,
Tu care ai omis sa-ti faci ultima rugaciune
Pentru iertarea sufletului, negru ca un taciune.

Te indreti smierit si increzator,
Spre acel luminos si dulce viitor,
Dar nu uita sa-ti faci cea din urma rugaciune
Pentru mantuirea sufletului tau negru ca un taciune.


Ps: nu uita cheia reusitei: dorinta, credinta si rabdare




Mai toata lumea mă întreabă ce semnificație are pseudonimul (nick-ul cum ii zice mai nou) meu, blacktullipe, sau de ce in majoritatea pseudonimurilor ce le folosesc au in compoziție următoarele cuvinte: "black", "dark", "întunecat"...etc.

Nu am ales un nume anume cum fac toți, nici nu mi-am muncit creierii zile si nopți întregi ca sa-l aleg si nici nu l-am schimbat in decursul timpului. Efectiv îl am din 1999 de când am apărut, sa zic așa, pe lumea internetului si zic eu ca mă caracterizează. Numele, scris intr-un mod original
(a se vedea ca nu are corespondent in nicio limba de pe acest pamant) vine intradevar de la Laleaua Neagra ce este floarea mea preferata; este o floare rara si deosebita "cea mai eleganta dinte flori…o Regina a florilor…impetuoasa si rafinata…ca o noapte înstelata…ca un înger cernit cu aripi petale…MINUNE sub bolti , o gingașa stea …". Iar așa ca fapt divers intenționez intru oarecare viitor sa ajung la Keukenhof (cea mai mare grădină de flori din lume), situat in orașul Lisse, Olanda intro anume perioada a anului respectiv din ultima săptămână a lunii martie şi până în mai.

Revenind si la celalalt aspect al pseudonimurilor ce le prefer, țin sa subliniez ca, urmăresc sa descopăr partea ascunsa a oamenilor, lucrurilor si acțiunilor, misticul si ocultul din ei, esența lor, subtilul ce-i caracterizează. Fapt pentru care nici nu sunt mulți cei cu care interacționez in mod frecvent si regulat. Persoanele ce intradevar îmi stârnesc interesul si cu care sunt compatibil fiind foarte rare.

Ce-nseamnă negru, întunecat, umbra, noapte...etc? Pentru mine e acea parte ce nu se vede clar, e in umbra, e pitita privirilor majoritarii; fie ea pozitiva sau negativa eu zic ca e partea cea mai importanta a ființei noastre.

Era o umbra de departe, si ea apoi s-a facut om,
Cu trup, suflet si cu alte, atat zeul a fost econom.


Ps: Nu uita cheie reusitei: dorinta, credinta si rabdare

Inceputul..



O sa încep printrun gand, o realitate pentru mine si un lucru in care cred foarte mult...singurele lucruri despre care putem vorbi cu certitudine sunt legate de trecut, restul fiind relativ. Având in vedere ca totul e relativ, nu da răspunsuri definitive.


Păstrând linia firului epic, cu care am început si având in vedere ca; scopul acestui jurnal electronic este de a impartasi in eter gânduri, idei, trăiri, sentimente, amintiri cu cei dragi si in esența cu cei cu care din varii motive nu mai apuc sa schimb o vorba pe cale orala sau sa ne întâlnim fata in fata, o sa încerc sa va reamintesc ca: Sunt Saba si nimic mai mult sau mai Putin. Nu sunt prieten, camarad, tovarăș, confesor, amic, iubit, dușman, coleg...sau orice alt concept in care ați avea tendința sa mă ingraditi. Sunt Saba si atât, aici încep si aici mă termin; am felul meu foarte original (zic eu) de a interacționa cu ceilalți, am propriul mod de exprimare si de relaționare cu tot ce mă înconjoară si mulți nu pot, nu vor sau nu au timp sa-l inteleaga si se grăbesc sa tragă concluzii si sa judece. Însa nu lor mă adresez, ci ,celor ce au văzut dincolo de superficialul ce-l afișam toți fata de tot ce ne e nou, celor ce căuta substanțialul, ce privesc tot timpul in profunzime si te vad așa cum ești: fara masti armuri si ziduri împrejurul tău. Mă adresez vouă, dragi prieteni, persoane ce mi-ați fost alături indiferent de situație sau conjunctura, persoane cu care am afinitatea si de care mă simt apropiat, persoane ce au putut sa-si impartaseasca binele, cu mine. Persoane ce m-au invitat ce înseamnă iubirea, aprecierea, frumusețea, gingășia, empatia, binele, pozitivul, frumosul...arta si precizia de a trai.

Vouă pe care am putut sa mă bazez, voi care in momentul când a-ti spus ceva a-ti făcut tot posibilul sa duceți la îndeplinire acea promisiune, vouă va dedic aceste rânduri. După dictonul: Omul si cuvântul... un alt lucru ce mă caracterizează si la care țin foarte mult e parolistul. Părerea mea fiind ca, singurul lucru ce-l ai intradevar e cuvântul, iar daca l-ai pierdut nu-ti mai ramane nimic. M-a măcinat de mult timp sa reîncep sa scriu, însa nu știu daca știu sa scriu intru jurnal, nu știu daca o sa-mi iasă sau o sa am ceva rezultate dar, vorba unui prieten tare drag mie: Norocul si succesul tine cu cei cutezători, așa ca eu voi încerca pe cat posibil sa va impartasesc cate ceva din mine si despre mine in fiecare zi. la finalul fiecărei file din aceasta carte deschisa comentariilor voi pune si cate un vers, o strofa sau chiar o poezie.

"Nu-i gata maine, ce nu-ncepe azi
Si nici o zi, din cate se ridica
Sa n-o lasati sa treaca-n zadar.
Cu o grava hotarare, fara frica
Sa-nfascati posibilul de chica
Sa fiti mereu activi ca-i necesar"
Goethe, Faust

Ps: Nu uita cheie reusitei: dorinta, credinta si rabdare

Legenda Marelui Lup Alb



In codrii batrani ai muntilor, sub bolta instelata,
in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura
pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb.
Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine.
Voi il auziti?
Legendele sacre ale Dacilor Liberi
Felix Crainicu, Cristi Ionita


"Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-I de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor. Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant. Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur si avand ca tovarasie doar fiarele padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar intelegea, apoi, incetul cu incetul a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute sis a le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.

Preotul cu parul alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toate vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostrum mergea chiar in fruntea lor la vanatoare invatandu-I pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:

-Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostrum stapan, Zamolxis atotputernicul. Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are cate un rost pe lume, asa ca sa nu ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta, nu mai sunt de trebuinta.-

Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci cand nu intelegeau, intrebau. Se mai certau din cand in cand, dar intotdeauna dupa astfel de clipe veneau la preot si-i cereau iertare daca il suparasera cu ceva. Il iubeau ca pe unul din fratii lor si-l respectau ca pe o capetenie. Viata preotului nostru continua multi ani asa, dar soarta sa avea sa se schimbe in curand. In vremurile in care ne aflam, nu numai preotul, dar intreg poporul Geto-Dac traia in buna intelegere cu jivinele de prin paduri si munti, si mai ales se intelegeau cu haitele de lupi care cresteau si se inmulteau sub obladuirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu parul alb ca neaua se apropiase atat de mult de ei…poate fusese mana lui Zamolxis, asta nu o mai stim, caci pierdut pe veci in negura vremii ramane acest lucru.

Dar daca Geto-Dacii traiau uniti prin si intru credinta in Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducator care sa le adune si sa le indrume. Afara de foame, nimic nu le tinea impreuna. Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot adduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se horati asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua.

-Preotule, spuse Zeul, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste. Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificiul tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau?

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si-n flacari pentru fericirea tarii sale. Preotul cazu in genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu si vorbi apoi, molcolm, la fel cum o facea odinioara taranilor pe care-I povatuia despre adevarata credinta si puterea ei:

-Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea, libertatea si fericirea neamului meu. Vointa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificial meu poate fi de ajutor nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu si ma supun.

-Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar adduce o mare usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!

Zamolxis tacu pret de cateva clipe parand ca se gandeste la ceva anume, apoi il privi adanc in ochi pe preot si continua:

-Te voi transforma prin puterea mea si-a Pietrei Sacre, intru gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup…dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta sip e timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu.

Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:

-Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!

-Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata.

-Ma voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.

-Stiu. Dar iata ce trebuie sa faci: prima ta menire este sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine adus la indeplinire, vei veni alaturi mie, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara.

Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti ci intr-unul asa cum nimeni n-a mai vazut unul asemanator nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou aparut era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labele puternice, ghearele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele. Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa. Pasamite, lupii asteptasera si ei indelung momentul in care vor avea un stapan demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducandu-i vesti aflate de la lupii ce erau cata frunza si iarba prin muntii si luncile Daciei.

Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fara ca fiarele sa aiba de stire, anuntandu-si imediat carmuitorul. In momentele de cumpana, cand oamenii erau atacati si libertatea sau viata le era pusa in pericol, ei mergea in lupte alaturi de armate si loveau dusmanii de unde acestia se asteptau mai putin. Nenumaratele victorii ale dacilor au fost castigate cu ajutorul lupilor, care isi ofereau ofranda de sange pentru apararea minunatului taram al Daciei. Tot ei erau aceia care patrundeau nestiuti de nimeni in taberele dusmane aducand informatii nepretuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la randul sau, le transmitea comnadantilor de osti. Marele Lup Alb avea si sarcina de a adduce in fata Zeului, la judecata, tradatorii si lasii. Dupa ce netrebnicii erau judecati dupa faptele lor, erau oferiti fara de mila lupilor, caci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau sa aiba o moarte cat mai injositoare si nedemna, pentru a fi dati exemplu celorlalti. Toti cei care se simteau vinovati se temeau de Marele Lup Alb, care era fara de mila in astfel de cazuri, dar cei drepti si bravi, atunci cand auzeau din mijlocul muntilor mugetul sau de lupta, simteau cum se infioara pana in strafundul finite de mandrie si curaj, pornind in lupta cu gandul ca nimeni nu-I poate invinge. Mana protectoare a Zeului era deasupra lor si ii apara.

Atunci cand dusmanii se simteau impresurati de haite si oameni, si auzeau cantul de lupta al Marelui Lup Alb, intelegeau pe data ca sfarsitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scapare ce le mai ramanea fiind rusnioasa fuga. Vrajmasii capturati in lupta si tradatorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplita soarta. Totusi, in acele vremuri, in randurile Dacilor erau putini tradatori, si cei mai multi proveneau din multimea strainilor adapostiti din mila acestui popor brav, dar care in micimea lor nu se multumeau intotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Daca pe tradatorii pripasiti ii devorau lupii, pe nenorocitii din randurile poporului lui Zamolxis ii lasa, dupa judecata, sa moara de foame in chinuri groaznice. Sila ce o aveau lupii fata de ei nu ii lasa nici macar pe ei sa se apropie de lesurile lor. Intr-o vara, pe cand Zamolxis privea cerul instelat din fata intrarii in Muntele Ascuns si se gandea la poporul sau drag, Zeul il intreba pe Marele Lup Alb:

-Spune-mi, prietene credincios, crezi ca ar trebui sa te fac din nou om? M-ai slujit secole la rand si poate ti s-a facut dor de ceea ce erai candva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis si grai:

-Stapane, gandurile mele nu stau la ceea ce mi-as putea dori eu. Destinele Daciei si fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.

-Stiu asta, spuse Zeul zambind cu caldura, dar daca ai vrea te-as putea intoarce la fiinta muritoare ce erai.

-Marite Zeu, Dacii au nevoie de mine asa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am facut-o pe cand umblam prin sate, iar fara mine, asa cum sunt, haitele s-ar destrama si nu ar mai ajuta in lupte. Apoi, in scurta vreme, ar incepe iarasi sa atace oamenii si gospodariile lor. Lasa-ma, rogu-te, asa cum ma aflu, pentru ca hotararea de atunci a fost inteleapta.

-Bine, Mare Lup Alb. Am sa-ti respect voia si-ti multumesc pentru credinta ta, dar totusi iti voi spune de ce te-am intrebat aceasta.

-Urechile imi sunt ciulite, bunule Zamolxis.

-Se apropie vremea cand n-am sa te mai pot face om iarasi. In curand va veni momentul greu cand ne vom retrage in Munte si de acolo vom veghea.

-Eu insumi simt asta, marite, ofta Marele Lup Alb. Stiu insa ca de mai mare folos iti pot fi asa decat ca om. -Bine, Mare Lup Alb. Asa va fi, precum ai grait.

-Stapane! Relua usor lupul.

-Da, prietene, ce te framanta? Marele Lup Alb statu putin in cumpana intrebandu-se daca era mai bine sa taca sau sa deschida gura. Zeul fu cel care hotari:

-Graieste, nu ai teama! Spune-mi ce ai pe suflet!

-Marite Zamolxis, iata ce ma tot intreb de ceva vreme incoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greseala ce-o vor savarsi? Zamolxis se incrunta usor la gandul ce-i trecuse prin minte si spuse ferm:

-Nu, Mare Lup Alb! Nu exista leac, oamenii singuri trebuie sa-si traiasca viata asa precum aleg. Sa vada unde gresesc si sa se caiasca. Noi nu avem nimic a face, nu ne sta-n putinta.

-Inteleg, stapane.

-Acum hai sa mergem! mai adauga Zeul.

Cei doi se retrasera in inima Muntelui Sacru care avea sa devina, nu peste multa vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, insa, vor mai trebui sa treaca secole, pe care noi le vom parcurge ca si pana acum. Nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut, si anume acela de a reinoda firul povestii din locul in care a fost intrerupt. Legatura Marelui Lup Alb si, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profunda, dar se oare ca, de multe ori, mai bine intelegeau lupii decat oamenii ce se intampla. Cateodata, parca, tot ei erau mai aproape de credinta stramoseasca in Zamolxis. Si asta pentru ca fiarele aveau o singura dorinta: sa apere, de era nevoie cu pretul vietii lor, Muntele Sacru si tara acestuia. Cateva secole fericite haitele Marelui Lup Alb si Geto-Dacii au trait in buna intelegere, se ajutau unii pe altii n viata de zi cu zi si in lupta, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate vointa lupilor ce-I erau supusi, la fel cum Zamolxis facea cu oamenii. Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zau, indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari.

Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama ca nu care cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti. Din haitele numeroase ce populau tara ramaneau pe zi ce trece tot mai putine anumale, iar lupii infricosati de moarte, se retrageau tot mai adanc in munti si paduri din calea asupritorilor, incercand sa scape de furia dezlantuita a celor care le fusesera, nu cu mult timp in urma, frati. Putini la numar mai erau cei care ascultau acum de conducatorul lor, Marele Lup Alb. Mai intai cativa, apoi din ce in ce mai multi tradatori isi luau armele la spinare si cutreiereau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gand anume, dar fiecare in sinea lui spera la ceva: toti doreau sa-l gaseasca pe Marele Lup Alb si sa-I taie capul pentru a-l putea arata conducatorilor romani, nadajduind astfel intr-o rasplata grasa. Pasamite printre Daci patrunsesera, prin grija tradatorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stranisera la revolta pe cai mai slabi de inger mai intai si apoi, incetul cu incetul, si pe ceilalti. Acest fapt nu-l mai stiu precis nici macar cei mai batrani, insa, daramite noi.

Si astfel, intr-un tarziu, s-a petrecut ceea ce zeul stia dinainte: suparat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb si s-au retras impreuna in ascunzisul Muntelui, interzicand totodata, prin porunca apriga, haitelor adapostite in Muntele Sacru sa mai insoteasca trupele in lupta. Zeul, manios, ii spusese atunsi prietenului sau cu blana alba ca neaua:

-Poate, candva, intr-un tarziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, Dacii se vor cai pentru greselile lor si vor intelege ca numai eu le pot conduce destinele intru fericire si pace. Pena atunci, insa, mania ce m-a cuprins va fi neinduplecata. Vom astepta impreuna, prietene, pana cand va sosi clipa in care Dacii vor crede iarasi in libertatea lor si in noi. Sa mergem in Munte si sa asteptam, este singurul lucru ce ne mai sta-n putinta acum.

Indurerat, cu ochii scaldati in lacrimi amare, Marele Lup Alb il intreba pe Zeu:

-Oare ani multi vor trece, stapane, pana atunci?

-Ani nu doar multi, ci foarte multi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupa Daciei si sufletul ma doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino!

mai adauga Zamolxis, dupa care cei doi se indreptara spre Triunghiul Sacru din inima Multelui Ascuns, langa Piatra Geto-Dacilor. In Triubghi ii astepta Mos Timp, Duhul Pietrei, iar in priviri i se putea citi aceeasi durere surda, nemangaiata. Nici el nu putea face nimic in calea nenorocirii ce se abatuse, cerul isi intorsese fata de la Dacii carora le slabise credinta. Nu mai rosti nimeni nici un cuvant. Tacerea era apasatoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta inalta a Grotei si fiecare traia in sine propria durere, care era si durerea celorlalti. Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si a Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au reusit sa scape cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni.

Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritoarilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar. Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-i ceea ce se intampla afara.

Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al neimblanzitului Mare Lup Alb."

Blogger Template by Blogcrowds