Legenda Lupului Alb

"La început a fost cuvântul
si cuvântul a fost la Dumnezeu
si Dumnezeu era cuvântul"

Noi oamenii suntem diferiți fata de celelalte ființe de pe pamant, părerea mea, datorita faptului ca, avem capacitatea de a simboliza (sa dam un interes, un simbol, la orice ce ne înconjoară) nu datorita faptului ca suntem capabili sa comunicam, socializam si conștientizam.

Sunt de părere ca si celelalte viețuitoare sunt capabile sa comunice (fiecare animal având limbajul propriu, spre exemplu la Caine e lătratul...) si au conștiința proprie ce le ajuta sa-si dea seama daca sunt din aceeași specie sau nu, altfel cum si-ar da seama un delfin ca nu are cum sa se împerecheze cu un rechin sau mai ști cu o hamsie; de asemenea cred ca au si conștiința binelui si răului așa cum o avem si noi (chiar daca noi nu ne mai dam așa de bine seama); la fel cum si animalele (majoritatea dintre ele) trăiesc in grup deci am putea zice ca sunt ființe sociale. In fine nu vreau sa continui cu exemplele caci risc sa-mi pierd ideea....

Cineva cândva îmi spunea ca: un invatator atunci e pe deplin mulțumit sau rezultatul sau si-a atins pe deplin obiectivul, când elevul a ajuns sa-l depaseasca.... Ei bine la fel sta treaba si cu simbolurile descoperite de om.

E ciudat cum simbolurile ce ne înconjoară au ajuns sa fie mai puternice decât omul in sine, exemple de simboluri ar putea fi: cuvântul si cifra. Aceste doua unelte ce ne ajuta sa ne raportam si coordonam in spațiu, timp si intre noi. Însa din păcate scopul descoperiri lor s-a pierdut in negura timpului, ele ajungând sa ne încurce de cele mai multe ori.

Odată cu simbolizarea obiectelor din jurul nostru s-a descoperit si secretul si in felul acesta s-a descoperit puterea si modurile ei de propagare. Descoperindu-se un lucru, aparent atât de prețios (cum este puterea), a trebuit sa se inventeze si un preț al ei, iar acest preț trebuind sa poată fi cuantificat, in felul asta apărând banul. Din moment ce am ajuns sa avem putere si bani a trebuit sa măsuram si durata lor deci am descoperit timpul (cu secundele, minutele, orele, zilele, anii lui). Având deja așa de multe simboluri in jurul nostru a trebuit sa putem contabiliza realizările in felul asta descoperindu-se cifra...etc.

Ajungând sa deținem controlul asupra simbolurilor (ce erau menite sa ne ajute sa comunicam sa ne înțelegem intre noi) am considerat ca e prea banal ca toți sa știm același lucru, deci am început sa amplificam secretul si in felul asta am ajuns ca "proprii noștii elevi (cuvântul si cifra)" sa ne domine si fara ele sa nu mai putem face nimic.


Biletele la control va rog....calatorie plăcuta in continuare


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

La un moment dat o vrabie a poposit intrun mănunchi de iarba ca sa culeagă o grăunța. Ghinionul a făcut ca, acel mănunchi de iarba sa fie chiar in spatele unei vaci care chiar in acel moment dăduse drumul excrementelor si ele căzuseră pe sârmana pasare. Prezenta inoportuna la locul nepotrivit, era acum intro situație foarte delicata. Singura nu mai avea cum sa iasă din rahat, iar vaca plecase de acolo fara sa fi remarcat ce făcuse. A noastră păsărica avea nevoie neapărata si rapida de ajutor, altfel riscând sa se sufoce. Întâmplarea a făcut sa treacă pe acolo o pisica. Vrabia zărind pisica o striga si ii ceruse ajutorul promitandui ca o va răsplătii daca o salvează. Pisica zis si făcut, nu a așteptat sa fie rugata a doua oara. A SCOS VRABIA DIN RAHATUL IN CARE ERA PANA LA GAT, A CURATATO SI APOI A MANCAT-O.

Morala: nu oricine te baga in rahat iți e dușman si nu oricine te scoate iți este prieten.


Am scris povestioara asta asa ca introducere a ce vroiam sa zic.
Cum ne putem da sema cine e "vaca" si cine e "pisica" in viata noastra de zi cu zi?

Ce suntem noi oamenii, ca si ființe, ca si prezente in...(nu știu cum sa-i spun) aceasta lume, in acest univers?

Eu am zis despre mine ca sunt suma celor văzute de ceilalți la mine? Însa doar atât sa fiu? Dar totuși eu cum sunt pentru mine in propria-mi conștiința? M-am confundat cu acela ce-l știu si ceilalți sau am păstrat o parte din mine, doar pentru mine?


Sa fim noi totuși, decât un mănunchi de informații (amintiri, fapte, intamplari, emoții si sentimente) conținute intr-un recipient si nimic mai mult?


Daca ar fi așa, e de inteles de ce nu ajungi sa-ti cunoști aproapele nici după o viața petrecuta langa el. Cum sa-l cunoști când el se afla in toți ceilalți cu care a interacționat si unde sa mai pui la socoteala ca e si in cei cu care nu a interacționat in mod direct, dar care printr-un concurs de împrejurări îl știu in si din anumite ipostaze. Cum ai putea sa ști toate aceste detalii despre el? Ar trebui sa faci un studiu de caz printre toți cei ce l-au cunoscut si ar mai trebui ca ei sa fie dispuși sa-ti furnizeze informațiile, despre el, cu o acuratețe demna de invidiat si nici atunci nu ar fi destul: caci cine-i știe pe toți cu care a interacționat in mod direct sau indirect acel individ (unii ar zice ca serviciile secrete, însa sa lăsam gluma deoparte). Pe deasupra ca problema sa fie si mai dificila, mai exista si propriile lui trăiri, pe multe dintre ele nestiindu-le nimeni (poate nici el cu exactitate).


Dincolo de definiția ce o voi da ce anume suntem? Definiția suna ceva de genu: ființe bipede, fara blana, cu unghi, ce au conștiința de sine si sunt caracterizate prin faptele, vorbele, trăirile si evenimentele petrecute, fiecare având o personalitate proprie dar ce poate fi încadrata intro anumita clasificare (deci nu suntem așa de diferiți din moment ce facem parte din grupe de caracteristici), purtători de un anumit sex, cu plăceri si apucături dobândite in funcție de epoca in care ne-am petrecut pasagera existenta.


Revin si spun: ne putem raporta decât la trecut, mai precis la ce a fost si cunoaștem din propria existenta. E un handicap foarte limitativ.

Sa te identifici cu urmele pașilor ce i-ai lăsat, hm...sa poți sa distingi daca sunt ai tai sau nu,hm...


Calatori plăcuta in continuare...BILETUL LA CONTROL, VA ROG...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Nu știu ce se întâmpla dar tot mai am cate ceva de adăugat la capitolul "amintiri".
Nu am știut pana acum ca e un capitol, nu am preconizat ca voi scrie mai multe posturi despre asta. Însa iată-mă din nou in fata tastaturii, scriind provocări pentru mine - pentru voi.


Pana acum am aflat ca amintirile nu prind viața (sau cel puțin așa cred, cu toate ca uneori unele parca cresc, se dezvolta si inbatranesc exact ca si noi oamenii ce le trăim); am mai aflat ca ele prind viața si încep sa schimbe clipa in momentul când gândul nostru (ce zburda liber pe toate planurile) ne poarta in trecut. Acum am invatat ca; amintirile nu numai ca odată aduse in minte încep sa pulseze, sa schimbe, însa ele ne si urmăresc. Atât timp cat noi vom trai si atât timp cat vor fi in aceasta lume persoanele drage cărora le-am impartasit totul, aceste amintiri vor bântui si ele.
Ne vor cotropii gândul ori de cate ori vor avea ocazia, pana in momentul când ceva ce trebuie sa se întâmple atunci...se va întâmpla; pana când, cheia nu va intra in lăcașul potrivit nu vom auzi niciun scartait de ușa.

Mă întreb: oare cum e sa-ti amintești viitorul?
Hm, acum de la amintiri am ajuns la alta tema si anume axa temporala: trecut-prezent-viitor. De ce tot timpul ne raportam la ceea ce a fost si nu ne putem raporta la ceea ce va urma? Oricât de multe indicii am avea tot nu suntem in stare sa ne cunoaște viitorul, cu aceeași "certitudine" cu care ne cunoaștem trecutul. Este injust! ambele sunt ale noastre însa doar unul ni se dezvăluie. E ca si când ai fi in desert si ai alerga după fata morgana...ea tot timpul va fi acolo însa tu niciodată nu o vei găsi. Așa e si cu viitorul, când ai ajuns sa-l cunoști devine prezent si in următoarea clipa devine trecut...deci niciodată nu te intalnesti cu el intre patru ochi.

Calatorie plăcuta in continuare...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Oare ce e mai rau?
Sa ști si sa nu faci nimic sau sa nu ști si sa faci ceva?


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Sa fi capabil sa arați recunostiinta e un lucru foarte important.

Cred ca am ajuns sa am o idee despre ceea ce poate fi ca si concept "adevărul" si de ce nu ne este la indemana sa-l cunoaștem.

Odată cu "căderea" din "rai" omul a ajuns sa fie o ființa slaba, purtata de propriile trăiri si sentimente. Cunoasterea "adevărului" ar folosi-o in scopuri personale determinate de pasiuni necugetate. Neavând o vedere de ansamblu si nefiind in stare sa prevadă viitorul, el, s-ar autodistruge. Caci, la fel ca si in "mitul peșterii" adevărul/lumina te poate orbii (rațiunea si conștiința nemaiputând sa te ajute) "orice licurici, după ce apune soarele, se crede inloctiitorul lui"....L. Blaga, Zări si etape.

Așadar omului i-a fost data o viața ce o putem compara cu un joc de puzzle. Trebuie sa așezi fiecare piesa la locul ei ca sa poți trece mai departe. Omul putând sa vadă doar ce e in imediata lui proximitate; nefiind in stare sa privească totul unitar. Așa cum zicea si Lucian Blaga, aprinde un chibrit in întunerec si vei vedea bine ce e langa tine sau nu aprinde si vei vedea tot însa nu vei distinge....idee preluata din "Eonul dogmatic".

Din păcate putini dintre noi mai pot sa-si găsească punctul de unde au căzut si de unde si-au început rătăcirea (aluzie la schema punctului si cercului). Voi încerca in continuare sa dau inca o direcție asupra întăririi spirituale așa cum o percep eu.

Cum spuneam, omul e purtat de dorințe personale, de invidie si ura (caci întotdeauna râul a fost mai simplu de asimilat decât binele) si a uitat ce înseamnă compasiunea si iubirea iar daca in momentul însușirii "cunoașterii" omul e cuprins sau insotit de ura, întunericul ii va cotropi sufletul si mintea. Din acel moment zâmbetul va dispărea de pe fata sa iar lumina din ochii săi nu va mai fi de zărit, nemaifiind posibila cale de întoarcere caci râul la fel ca si binele nu se sfârșesc niciodată.

Un prim pas asupra unui suflet mai curat ar putea fi: renunțarea la ura si răzbunare, asta te va ajuta sa ai o viziune mai larga asupra vieții in sine (unii ar zice ca ura te face puternic, nu zic ca nu e așa, însa te si corupe si te face sclavul ei si sunt putini oameni ce reușesc sa-si tina in frâu si despărțite cele doua parți: râul si binele).

Mintea omului e ca si marea, sa zic așa, cu fluxul si refluxul ei. Când e lipsita de cunoaștere, mintea omului, e mai îngusta iar pasiunile lui sunt greu de controlat. Fiecare om are slăbiciunile sale iar odată cu aflarea binelui cunoști si răul, acesta din urma exploatându-ti la maxim slăbiciunile. De aceea nu este la indemna oricui sa afle binele si răul. Caci cu cat încerci mai mult sa-ti învingi slăbiciunile, cu atât mai mult ele se ascund in subconștientul tău; e nevoie de multa tărie si de mult stoicism pentru a putea ieșii învingător.

Adevărul este calea de a împletii puterea omului cu cea divina. Însa problema omului e legata de: putere, dorința, ura, prostie si resentimente. Odată ce scapi de ele calea spre si dinspre adevăr se va deschide.

Un al doilea pas ar fi: lasă totul sa se termine in tine însuti si vei înțelege goliciunea vieții.

Unul dintre ultimii pași ar fi: după ce ai renunțat la tot ce tine de material si trup, mintea ta limpede iți ajuta sufletul sa se contopească cu universul. Pașii intermediari ii descoperă fiecare după posibilitati.


Calatorie plăcuta in continuare...

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

M-am uitat la filmul respectiv si mi-au picat niște fise.
Bai e incredibil. Simbolurile din jurul nostru sunt atât de puternice, adică semnificația lor e atât de adânc înfipta in subconstientul nostru incat uneori confundam realitatea faptica cu realitatea imaginara.

Nah in fine nu mulți vor înțelege ce scriu, sau mai ști poate am luat-o razna, poate rasa umana chiar a ajuns sa fie alta specie pentru mine, însa mă refer la "calatoria in timp" si cine știe despre ce e vorba va înțelege, însa cine crede ca ea se realizează cu nu-mi închipui ce aparate sofisticate ca in filmele SF e un biet copil.

Mi-a luat ceva vreme pana sa-mi dau seama. Când ești in întunerec si ai dorința de a scăpa oricât de mult ar dura bâjbâiala, prin bezna, pana la urma reușești sa ieși la lumina.

Însa la fel ca in "mitul peșterii" după o perioada lunga petrecuta in negura momentul întâlnirii cu lumina te poate orbii si din nou am ajuns sa vorbesc despre supra-realism (celebrul exemplu cu portocala albastra).

Revenind la subiectul discuției, ca de obicei voi scrie doar o idee, calatoria in timp e la indemna noastră a tuturor si o facem fiecare de multe ori in viața.

De cate ori nu m-am chinuit sa-mi înțeleg trecutul, de cate ori nu mi-am zis "ce n-as da sa mai fiu odată acolo, as proceda altfel"; "daca as mai avea o șansa sigur nu as face aceleași greșeli". Hm dar cine îmi garantează ca odată ajuns din nou acolo lucrurile vor fi la fel cum au fost când s-au petrecut pentru prima data?

Calatoria in timp e o teorie cu care si-au prins mulți urechile si o concluzie general acceptata e ca odată ce te-ai întors in trecut ai schimbat viitorul, anume acela care acum e prezent.

Pe sinusoida timpului nu e ușor de calcat, e un aspect ce nu-l stăpânim, nici măcar nu-l cunoaștem, la fel cum nu avem nici puterea de a ne imortaliza amintirile. Sunt confuz pentru cei ce au citit ce am scris pana acum, caci la un moment dat ziceam ca amintirile raman inpietrite ele nu trăiesc. Am avut dreptate, însa m-am si inselat. Raman statornice atât timp cat nu intervenim asupra lor. In momentul când doar, sa zic așa, ne-am gândit la ele, încep sa pulseze si schimba totul.

Incepanad sa scriu pe aceasta tema mi-am dat seama cate se leagă si despre cat de multe lucruri ar trebui sa scriu (strănut încontinuu, deci e adevărat la ce mă gândesc).

Traiste clipa! nu e deloc o chestie ușoara, când ajungi sa o înțelegi iți dai seama cat de utila e. Mie îmi suna echivalentul perfect al sintagmei "traiste in prezent".

Acțiunile noastre se desfasoara pe trei (cel puțin) planuri ale timpului: trecut, prezent, viitor. Când întreprinzi ceva te bazezi pe experiențele acumulate in trecut; infaptuiesti in prezent pentru a avea un rezultat, un folos in viitor.
GRESIT!!! e total eronat sa faci așa ceva. De ce zic asta? Caci experiența din trecut poate fi bazata pe elemente eronate, se subînțelege ce urmează. La fel cum bazându-ne pe trecut si gândindu-ne la viitor putem rata prezentul, adică sa nu observi ce e chiar sub nasul tău. De foarte multe ori am patit asta. Sa nu mai amintesc de faptul ca: orice acțiune sau interacțiune are niște parametrii subiectivi si poate ATUNCI altele au fost coordonatele, decât ACUM, oricât de multe similitudini ar fi.

Una dintre teoriile mele e ca "singurul lucru ce-l cunoaștem sau despre care putem vorbii cu certitudine e trecutul; rest fiind relativ..." este in mare măsura adevărat, dar: putem fi siguri pe prezent? iar daca prezentul e nesigur implicit nici viitorul trecut nu poate fi altfel.

Ideea ce mi-a venit acum este legata de amintiri si greșeli. O viața fara regrete!, oricum ce e făcut e bun făcut si nu mai poate fi schimbat oricât de mult ne-am chinui. Caci nu suntem in "prâslea cel voinic" sa ne dam de trei ori peste cap si sa facem o minune. Păreri de rău? la ce folos, nu remediază nimic. Scuze, la ce bun? exista tot timpul o parte vătămata si una vatamatoare, scuzele nu vor schimba nimic din ecuația problemei. Pedeapsa, din nou, pentru ce? Care e logica? oricum nu rezolva nimic. Totul este așa cum îl lăsam sa fie.

Singurul lucru ce-l putem face e sa ne conducem după coduri de bun simt si sa invatam din cele întâmplate pentru a nu repeta aceleași fapte. Caci pana la urma asta este purgatoriul: sa repeți la nesfârșit chinurile in care singur te-ai băgat.

Calatorie plăcuta in continuare...




PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Clipa Fatalității haosului ce ne inconjoara ce a reușit sa sfarseasca o viața ce ne-a marcat pe mulți dintre noi.

Stupizenia unei acțiuni, aparent necugetate, ce ne-a ridicat multe întrebări ale căror răspunsuri dor si vor durea mult timp de acum incolo.

Când observi o stea cazatoare iți pui o dorința, când apune viața unui om ești îndurerat. Ce contradicție interesanta pentru doua fapte ce semnalează același aspect. Oare ce dorința si-a pus omul din celalalt capăt al lumii când viața de langa mine a pierit?

Continui cu gânduri si cu cercetarea aspectelor fatalității (pe care parca o prevăd) si haosului punându-mi in mod natural întrebarea: având in vedere ca nimic nu este intamplator, ca totul are o legătura si nimic nu sta (se mișca) care e fost scopul, ce anume trebuia sa invatam de pe urma acestui soc?

Oricum ai afla răspunsul si oricare ar putea fi el tot mai ridica o întrebare: Cum te poți ferii de astfel de situații? sau reformulat: o sa încep cu o paranteza (majoritatea oamenilor au tendința de a deveni mai uniți, iar cineva îmi tot spune ca asta e modul meu de a mă proteja, (respectiv sa raman distant) ei bine întrebarea e: sa îmi sporesc interacțiunea cu persoanele apropiate, caci nu se știe când nu vor mai fi, sau sa raman rece si distant ca, atunci când ele vor fi scoase din peisaj, durerea sa nu fie copleșitoare si de nesuportat?

Eu as putea zice ca sunt tangential afectat, nu vreau sa-mi imaginez cat suferă cei implicați mult mai direct ca mine si uite așa poate mi-am dat un răspuns.

Pana si in astfel de momente ne dam seama cat suntem de egoiști, daca pot spune asta. E un egoism subtil greu de perceput chiar si pentru cel ce-l nutrește. Ai impresia ca parca nu ai "profitat" destul de acea prezenta care acum e istorie si amintire, o amintire ce niciodată nu va mai prinde viața.

Ce anume doare așa de tare când pierzi pe cineva definitiv si irevocabil?
E surpriza evenimentului (surpriza despre care am mai vorbit, fie ea buna sau rea tot nu ne convine); e modul in care se produce (lent, lesne de intuit sau brusc); e gradul de apropiere; sunt dorințele, gândurile si planurile subiective sau comune legate de acel suflet?

Așa ca o încheiere, dar nu ca un ultim cuvânt si gand, afirm ca: o tragedie e un eveniment ce răscolește totul in tine indiferent de gradul de apropiere, gânduri, planuri sau orice altceva si oamenii printre altele pot fi impartiti in doua categorii: mai afectuoși sau nepăsători. Inca nu am aflat de parte cărora mă pot așeza sau poate din nou eu am modul meu ciudat si diferit de a trata acțiunile ce-mi impresara calea.


Band din aceeași cupa cu tine, am invatat ca,
O stea nu moare ci se ascunde vederii noastre,
Sunt multe ce noi nu le știm si nici percepem.
Unul singur însa a fost îndeajuns ca sa vedem.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Din lumi nestinse si lumini îndepărtate,
Din cețuri dense si nopți înfrigurate,
S-a născut o stea si tot atâtea șoapte,
S-a desprins o raza ce negura desparte.

Din vremuri stinse si limbi de mult apuse
Din cerescul foc si sfânta piatra de altar
S-a împlinit un mit si multe vorbe spuse,
S-a făurit un gand, ce n-a fost in zadar

Mănânc singur, dorm singur, trăiesc singur, așa sunt eu...
Dar daca stai prea mult timp așa, rasa umana o sa înceapă sa-ti para o specie diferita, așa ca te aventurezi in lume; observi , ca apoi sa revii in lumea ta invizibila.

Exista patru reguli:
1. Nu pune întrebări, nu exista conceptele de bine si rău...
2. Nu intra in contact cu oamenii din alte cercuri, nu exista conceptul de încredere
3. Șterge orice dovada, e mai bine sa fi anonim si sa nu lași nimic in urma
4. E bine sa ști când sa te retragi, numai daca te gândești la asta e clar ca a venit momentul, înainte sa-ti pierzi demnitatea, înainte de a deveni vânat (victima) din vanator.

Sa cauți oportunitatea potrivita, nimic prea riscant.
Fata unui om te poate insela intro mie de feluri diferite, însa ochii nu mint niciodată. Am invatat sa încep cu ochii.
Cea mai buna cale de a te apăra e sa ști ca ceva e pe cale sa se întâmple, pentru asta ai nevoie sa-ti dezvolți simțul de observație. Cum? trăim intro lume in care totul se reflecta, fiecare fapta, fiecare acțiune isi găsește reflexia in ceilalți.

In fiecare dintre noi exista un om bun si in același timp si unul rău. De ce nu-l omoram pe cel rău? Poate pentru ca privindu-l in ochi, ne vedem oarecum pe noi. Așa ca cel mai bine e sa-i devii mentor, sa-l inveti cum sa devina si el la fel ca celalalt.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Îmi cer scuze daca de acu' in colo voi fi mai dur in exprimare, însa acum ceva timp am hotărât sa fac o cura de realitate si sa o înfrunt, înțeleg si accept așa cum e. Iar când mi se pune pata si iau o hotărâre nimic nu mă mai bruiază. La fel cum, acum ceva vreme, aparent deodată, i-am zis cuiva, care de altfel îmi era o persoana simpatica, "m-am saturat sa aștept" iar de atunci sau odată cu acea vorba si hotărâre tot farmecul a dispărut totul devenind uitare.

Omul, viața, lumea asta sunt atât de misterioase, imprevizibile si tenebroase. E plin de contradicții in jurul nostru si totul e, intro oarecare marja, sub un mister dens. E ciudat de intrigant cum o clipa nefericita șterge toata frumusețea unei vieți, e frustrant de-a dreptul cum râul cantareste, mai tot timpul, mai mult in balanța. Sa luam un exemplu aiurea:

- O cursa de automobilism pe circuit asfaltat, sunt 77 de ture, pilotul din frunte conduce inca de la start si are un parcurs ireprosabil, pentru ca in turul 73 sa aibă un accident destul de grav. Te întrebi pe buna dreptate: cum e posibil așa ceva? A parcurs circuitul acela de mii de ori, îl știe pe de rost, îl are in minte, îl poate face cu ochii sinchisi si totuși a făcut accidentul, din turul 73, ce avea sa-i curme viața.

Ce a ratat, ce anume nu a observat sau ce a determinat acel nefericit si stupid sfârșit al unei povesti (caci asta suntem) atât de apreciate?


Totul are o trasa ideala, cursele, viața, banii, femeile, modul de relaționare cu semenii etc. absolut tot trebuie făcut intrun oarecare fel si daca te abați riscul de a o inbulina e enorm. La naiba cu totul, mă car pe alte cai....


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

M-ai ars, m-ai făcut scrum
Dar eu cu forțele-adunate,
Am renăscut.
Scrumul m-a ajutat,
Era regenerant.
Doar si tu ai fost la fel.
Era parte din tine.
Iți mulțumesc, cu toate ca n-ai vrut.
M-ai recreat, dar nu iți aparțin.
Acum te răzbuni, te supăra greșeala.
Eu sunt insignifiant, nu am cum sa te ajut.

As vrea sa pot tine piept
Valurilor marii, razelor de soare
Vanturilor, fulgerelor,
Sa pot sa mangai alba luna.

As vrea sa pot sa fiu al tău
Sa mă scufund in culoarea
Ochilor tai,
Albaștrii ca cerul senin.
Sa pot sa-ti mangai parul moale.

Ondulațiile tale mă înnebunesc,
Sânii tai mici ca doua mere
Sunt dovada puritanii tale
Ești tot ce vreau, sunt tot ce ai.

Vei fi iubita mea ancestrala
Frumoasa ca luminile nordului
si eu te voi iubii, te voi adula atât,
Atât de mult si tu mă vei trăda

Mă vei insela cu acea stea
Ce va sclipi prima mai puternic
Pe bolta infinitului univers celest
Cu acea stea ce va sclipi ca tine.

Acum cat timp mai ești a mea
Voi încerca sa-ti demonstrez
Ca nu merit sa fiu înlocuit c-o stea,
Caci ea sclipește-un pic si moare


SAU


Va fi iubita lui ancestrala
Frumoasa ca luminile nordului
Si o va adula enorm de mult
Si ea îl va cauta o eternitate.

Îl va caută ca pe acea stea
Care strălucește prima pe cer
Pe bolta infinitului univers celest
Ca pe acea stea ce sclipește ca ea

Nu știu ce ești si cine ești
Nu știu ce iubești si ce dorești
Dar știu ce-mi provoci; ura.
Nu vreau sa știu ce fura.


Vreau sa te vad slab si singur
Vreau sa te vad cerșind
Prietenia si ura celorlalți
Prietenia celui ce l-ai negat.

Ploua mărunt si-mi machina trupul,
Ploua constant si-mi topește ființa,
Ploua de ore-n sir nu mai am suflet
Ploua de zile întregi nu mai sunt eu.

De atesta ploaie a putrezit totul,
Atâta apa mi-a innecat amorul
Sunt ud si greu si mă scufund
Mă duc cu totul, mă îndrept spre fund


Sunt singur in aceasta imensitate de ape...

Mic obiect al obscurității
Intens complexat de mărime
Stresat de tot ce ti-e in jur
Urmărit de obsesiile realității.
Măcinat de grijile inferiorității

Tu fanfaron al circului invidiei
Tu care-ncerci sa te evidențiezi
Prin versuri si rime ale obsesiei
Prin atacuri josnice, tu creezi?

Ești slab si inferior creației
Ești o eroare a artei poetice
Tu care scrie versuri in lisa de idei
Mi-e mila de a tale atacuri ritmice.

Cantitate de beție inconștienta
Cauzata de starea de somnolenta
E acea perioada utopica a omului
Este podoaba, e fructul somnului.

Este cauzat de dorințe acute
Durează puțin, rezulta multe.
Atâtea stări de plăcere si frica,
Dar adevăruri in cantitate mica.

Vremea vremuiește,
Timpul dăinuiește
Clipa se stinge
Dragostea se-atinge.

Vremea vremuiește
Viața se traiste
Clipa-i trecătoare
Amoru-i ca o floare

Un vis al tinereții
Se-npleticeste-n zbor.
O unda a tristeții
Aluneca domol.

Un gand al tinereții
Ce zburda nemilos
O amintire-a vieții
Un falnic chiparos.

Un fapt al batranetii
Adie din si in trecut
O chemare-a dimineții
Ce-n noapte a tăcut.

Vreau sa-ti dau ce n-ai primit,
Vreau sa primesc ce nu s-a împlinit.
Vreau sa-mplinesc ce s-a rostit
Spun totuși ce s-a povestit.


Nu vreau sa pierd ce am avut,
Nu vreau sa am ce am făcut.
Nu vreau sa fac ce a trecut,
Fac totuși ce poate-a durut.

Când vântu-mi crestează fata si oamenii mă dor,
Când viața-mi e potrivnica si nu mai pot sa zbor,
Când nicio speranța nu a rămas si toți au plecat,
Tu, o dulce mama, ești singura căreia i-a mai pasat.

Tu care nu ști ce-i liniștea si prea mult sau prea puțin,
Tu al cărei durere si suspin pentru mine devin un chin,
Tu care pentru alții nu ai nimic dar pentru mine totul,
Tie iți dăruiesc o petala, pe-o raza, ce sa-ti aline oful.

Mugurii-nfloresc când vorbești,
Soarele răsare când zâmbești,
Natura-nvie-n jurul tău.
Ești apogeul sufletului meu!

As vrea sa pot sa-ti fac,
O mantie din cerul înstelat.
In luminoșii sori sa te îmbrac,
As fi făcut orice, dar tu m-ai inselat.

Am încercat sa te fac fericita,
Dar nici D-zeu nu ar putea sa o facă.
Am fost sincer, ai zis ca te mint,
Am vrut sa-ti dau totul, am vrut sa te simt.

Nu m-ai lăsat sa-ti arat ca te iubesc,
Nu m-ai lăsat sa mă îndrăgostesc.
M-ai reproșat ca-s rău, ca-s drăcesc
Si eu vroiam, decât, sa pot sa-ti zâmbesc.

E rece, totul e pustiu,
E o bezna infinita si densa
Vântul a încetat sa mai bata
Si e o liniște inmormantala.

Luna, calauza misterului
Si a forțelor malefice
Te face sa tremuri, sa plângi,
Sa cazi in farmecul ei.

Un lup singuratic, urla-n pustiu.
Glasu-io chemare a morții
O bufnita cânta te baga-n sperieți
Si-ti vine sa urli, sa fugi.

Noaptea si-a așternut mantia-i neagra,
Peste mintea si sufletul meu.
Atunci neliniștea si misterul se-ncheagă
Si iese tot ce-i mai groaznic si rău.

Un sentiment ce mă-mbie ades,
Sa ies, sa fiu viu si sa-nfloresc.
Mă-mbie sa-mi lepăd armura-mi de spini,
Îmi cere sa ador toți acei străini.


Acel ceva ce te cheamă afara,
Te-mbie sa ieși din singurătatea-ti pura.,
Sa-ti parasesti a ta ura sfânta,
Pentru a-ncerca acea plăcere strâmta.

Mă uit pe fereastra.
Ninge cu petale de iubire.
Mă aplec pe geam, mă uit in zare,
Vi tu iubita mea!





Ești ca o muza,
Ce apare-n noapte,
Ești ca o zâna,
Ce-ti vorbește-n șoapte.



Singur bântui străzile pustii,
Singur printre cei vii.
Te caut printre ei dar nu te zăresc,
Vreau sa te vad, sa-ti zâmbesc.

Trezit dintro beție,
De firi neîntrerupte,
De veacuri ne-simțite,
De vremuri odihnite.

Sculat dintro beție,
Purtat de o dorința,
De este cu putința,
Pe brațe de miresme,
purtat sa fie

Plecat dintro beție,
Pe valuri de lumina,
In cupe ce închina,
O dulce profeție.

De ce tu absolut inert,
M-ai aruncat in acest abis?
O viața fara nimic cert,
Acest nimic in care m-ai închis

De ce sa naști?De ce sa mori?
Sa crezi ca ești prezent
De ce sa simți si sa devii vapori?
De ce sa ne întoarcem in ciment?

Era o umbra de departe
Si ea, s-a făcut apoi om.
Cu trup, suflet si cu alte.
Atât zeul a fost econom.

S-a dorit a fi dotat,
Însa prea semăna pe el,
L-a incarnat cu un păcat
Așa sa zică, ca-i mișel.

Zeul pan' la urma-l moare,
A ras destul de chinul lui.
Îl arunc-apoi in mare,
In nesfârșitul duhului

In nopțile cu luna plina
Ști tu ce s-ar întâmpla?
As fura-o de pe cer,
Sa ti-o dăruiesc, sa fie toata a ta.

In nopțile cu semi-luna,
Ști tu, ce-as vrea?
Sa o pot reîntregii,
Sa fie iarăși toata a ta.

In nopțile fara de luna,
As fi trist ca n-as putea,
Sa o răpesc de pe cer,
Sa fie in întregime a ta.

Am dreptul sa aleg ce-mi place,
Mi s-a oferit acest capriciu,
Sunt lăsat, cu buna știința,
Sa greșesc, sunt lăsat sa fiu liber.

Am puterea de a decide pentru mine
Am puterea de a-i influenta pe alții.
Am puterea sa lovesc si sa rânesc,
Sunt liber sa fac tot ce e nepermis.

Te urăsc așa cum ești,
Mă doare ca te-ai schimbat.
Ce încerci sa-mi demonstrezi?
Crezi ca sunt de acord ca m-ai uitat?

M-ai făcut sa-mi fac iluzii,
M-ai dezamăgit profund.
Trăiesc in mari confuzii
Pe langa măreția ta sunt scund.

Sunt trist ca nu mai ești la fel,
Plâng după adevăratul tău suflet.
M-am comportat ca un rebel,
Nu am auzit al tău plânset

Clopotul suna,
Enoriași aduna,
Femei si barbari,
Copii dezmierdați.

Preotul cânta,
Indemna-n D-zeu,
Oamenii sa creadă.
Sa ne rugam la zeu!

Un prilej pentru scuze,
O rugăciune fara de-nțeles,
Se-ntipărește pe buze,
Pe buzele crezului omenesc.

Acea problema rămasa de dezbătut
Atunci când nimic nu mai e de făcut
Pentru atunci când totul e trecut si dus
Peste acel timp de mult uitat si apus

E aceea problema a celui ce ramane
A celui ce e azi si nu va mai fi mâine
Ar fi singura scuza rămasa in joc,
După ce toți si toate au luat foc.

Acel univers infinit de populat,
Acel univers de stele grăbite brăzdat
Acel univers cu miresme diferite
De frunze si flori de graba-nflorite.

Acest univers cu lucruri in-cete
Acest univers plin de ființe b(i)ete
Acest univers ce este al tău
Un univers ce seamănă a fi hau.

Steaua ce răsare-n asfințit
Mi-e prietena si clauza
Răsare si creste spre zenit
Ea strălucește fiindu-mi muza.

Un nor aluneca domol
Peste-al ei chip de amazoana
E trimis si vine ca un sol
Pentru a vesti marea furtuna

Si luna se minunează
De-a stelei strălucire
Romane-mpietrita si veghează
A norului lina alungire.

Compact e totu-n jurul tău,
Vrei sa mă convertești acum?
Sa devin si sa fiu al tău,
Îmi vorbești s-apoi dispari in fum?

E greu cu mine sa vorbești,
Nu cred nimic din tot ce spui,
Nu cred nimic din tot ce ești.
E greu cu acest fruct amărui.

Eu te ascult si am răbdare,
Dar simt ca mult nu mai rezist.
Va mai ramane doar: pe care?
Si totuși nu voi mai fi trist.

Plecat voi fi pe veci in marea neagra,
A marelui necunoscut ce mă renega
Si tu vei sta sa mă aștepți la sânul sau,
Sperând ca voi veni, voi ajunge-n sufletul tău.

Dar eu inlantuit de catusele pedepsei,
Degeaba încerca-voi sa cobor spre tine,
Tu străina si departe vei fi de mine.
Pentru eternitate ne vom iubii ca doi atei.

Evadând dintr-o lume meschina,
Evadând dintro lume nebuna,
Dincolo evadând cate un pic,
Dincolo evadand dintrun nimic.


Evadând in necunoscut,
Te cufunzi de la început,
Intrun infinit nepriceput,
Veșnic întunecat si tăcut.

Acolo nu ști ce este,
E un vis e o poveste?
Sau un haos si o durere,
Care niciodată nu piere?

Ședea odată pe tronul nesiguranței
Un print frumos al deznădejdii,
Alături de mireasa sa, suferința,
Domnind peste tara haosului.

Fii săi , maleficul si uratul
Zburdau pe holurile funebrului castel.
Încercau sa prindă himerele trecutului,
Cu amărăciunile uitate in prezent

Viitorul învăluit in minciuna
Era pierit si fara de Nadejde.
Era lăsat in cămara uitării,
Murea încet cu fiecare clipa trecătoare.

Am fost coborât in acele adâncuri,
Negre, umede si reci ale amurgului,
Ce deodată si neașteptat s-a lăsat
Peste tara iubirii si plăcerii uitate.

S-am întâlnit acea floare a tinereții
Ce m-a făcut sa inteleg măreția,
Frumuseții si tainei iubirii
Ce-a plăsmuit din mireasma ei.

Însa primăvara vieții a trecut
A venit toamna cu frunze cazande
Si floarea s-a ofilit si a pierit,
Iarna tristeții si singuratatii venind.

Am început sa lupt cu fulgii tristeții
O mantie de nea se așeza pe sufletul meu
si era umeda, banala si rece
Si avea o culoare pala, săraca.

Sunt, deci exist, pe aceasta platforma,
Pe acest obiect uniform si egal,
In acest timp scurt si linear,
Respir acest aer tot timpul la fel.

Încerc sa ies din acest "a fi" comun,
Fug spre acel capăt de linie continua.
Sperând ca voi cădea spre ceva mai bun
Ca voi urca spre ceva imposibil de atins

As vrea sa fiu o lacrima,
In ochii tai sa mă nasc,
Sa pot sa-ti mangai obrajii,
Sa-ti umezesc buzele fierbinți.

As vrea sa fiu aerul ce-l respiri,
In pieptul tău sa stau,
Sa pot fi pretutindeni pentru tine,
Sa-ti împrospătez fiecare clipa.

Muntele religiei noastre e bazat pe minciuna,
Piscurile sale nu gâdila cerul credinței.
Religia e seaca si dura ca piatra din stanca,
Adepții lui sunt dăruiți jertfei si neîncrederii.

Din el nu curg izvoare limpezi, ape vii,
Curg ape învolburate si tulburi.
Din el nu se nasc si nu se dezvolta genii,
El creste mediocritate si neîncrederi.

Alergi grăbit sa prinzi ultima picătura,
Ce se scurge agale din coasta cea pura
Si ai uitat sa-ti faci ultima rugăciune,
Tu, acel, cu sufletul negru ca un tăciune.

Te grăbești sa prinzi trenul spre infinit,
Ai uitat încotro mergi si de unde ai venit,
Tu care ai omis sa-ti faci ultima rugăciune
Pentru iertarea sufletului, negru ca un tăciune.

Te indrepti smerit si încrezător,
Spre acel luminos si dulce viitor,
Dar nu uita sa-ti faci cea din urma rugăciune
Pentru mântuirea sufletului tău negru ca un tăciune.

Mă-nebunește atâta plăcere divina,
Mă chinui cu aceasta dureroasa fericire.
O zâna-i o nulitate pe langa frumusețea ta,
Te urăsc pentru dragostea ce mi-o inspiri.

Chipul tău frumos ca al unei muze,
Cânta si dansează printre operele antice.
Ești un tiran al templului frumuseții,
Un dictator al frumoaselor amazoane.

Sunt un cercetaș al infinitului,
Am pornit in căutarea timpului
Sa pot sa-l opresc o secunda,
Sa pot ramane cu Tine mai mult.

Sunt un cercetaș al Duhului,
Am poposit la porțile sufletului
Am început sa bat cu vorbele mele
Sa pot sa intru sa fiu una cu El.

Trebuie sa fiu prizonier al timpului?
Acest tiran odios fara tact si scrupule,
Acest pilon al vieții, mărunte-n imensitate lui.

Încontinuu sunt obligat sa-mi iau doza.
Necesitatea e tot mai mare, mai pasatoare,
Cantitatea e tot mai mica, insuficienta.

Secundele lui îmi rod mădularele, nu mai sunt eu
Gratiile minutelor mă sufoca, sunt dese,
Porțile orelor sunt închise nu pot sa trec.

Da recunosc sunt un prizonier al lui,
Da am nevoie sunt dependent de el,
E necesar ca aerul si urat ca minciuna.

Oare am comis un deloc împotriva Lui?
Zeul m-a încarcerat in temnița timpului.

E dorul sfântului negru cu ochii de arama,
A celui ce-n ploaie si-n întuneric adoarme,
Pe marmura castelului lucioasa si rece,
In turnul de sus ce zgârie cerul si luna.

Popasuri el face pe holul cel lung si pustiu,
Spera si așteaptă sa vina cealaltă clipa.
E singur si nici măcar clipele nu mai vin,
E parasit de toate, e parasit si de timp.

Cunoscându-te pe tine însuti si cunoscându-ti dușmanul, in orice batalii urmează victoria...cunoscându-te pe tine însuti, fara a-ti cunoaște dușmanul, ai cate o victorie pentru fiecare înfrângere...dar necunoscându-te nici pe tine însuti si nici pe dușman, orice batalie este o înfrângere sigura.
Sun Tzu, Arta războiului

Din nou, revin si complectez, pe acest subiect pe care de asemenea am mai scris. Din seria celor ce nu au renunțat la lupta spun inca odată o înfrângere nu este o pierdere ci este o modalitate de a nu câștiga...așa cum spunea si un tip mai in vârsta, ce a trăit cu mult in urma (simpatic la figura după cum ne este dezvăluit), care după ce avusese nenumărate eșecuri in descoperirea teoriei relativității a reușit pana la urma. Ei bine, întrebat fiind cum de a mai continuat sa caute după atâtea eșecuri, el a răspuns: acelea nu au fost eșecuri, am aflat o multitudine de variante de a nu descoperii teoria...

Daca ai o suta de victorii, din o suta de batalii nu înseamnă ca ești mai iscusit. Ești mai bun atunci când ai fost condus de oameni ce nu au trecut de ultima batalie...
Sun Tzu, Arta războiului

Cu alte cuvinte...nu contează cat de tare poți sa lovești, ci contează cat timp poți ramane in picioare.

Se vede de la o posta ca, ceea ce scriu e mai mult metaforic, însa cei ce au ochi sa vadă, vor fi observat iar cei ce au urechi sa audă, vor fi auzit deja, iar cei ce au de spus vor fi rostit....si nu in ultimul rând poate mai sunt si din aceia ce inca caută (cum sunt si eu) si poate poate ca vor fi aflat ceva


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Femeile, au o mare calitate....pot fi mame

Când vântu-mi crestează fata si oamenii mă dor,
Când viața-mi e potrivnica si nu mai pot sa zbor,
Când nicio speranța nu a rămas si toți au plecat,
Tu, o dulce mama, ești singura căreia i-a mai pasat.

Tu care nu ști ce-i liniștea si prea mult sau prea puțin,
Tu al cărei durere si suspin pentru mine devin un chin,
Tu care pentru alții nu ai nimic dar pentru mine totul,
Tie iți dăruiesc o petala, pe-o raza, ce sa-ti aline oful.

NU știu daca alții au mai patit asta dar mie mi-au fost necesari 23 aproape 24 de ani de viața (primii ani de viața nu se pun) ca sa invat si sa-mi dau seama ce înseamnă MAMA. Sa conștientizez ca ea nu e numai "barza" ca ea e ceea ce ziceam eu acu' câtva timp a fi omul perfect, omul dezirabil (cel ce da totul si nu cere nimic, ce vede si nu spune, ce aude si nu zice, ce vorbește dar nu divulga).

Sunt o fire rebela si individualista, un om care credea pana nu demult ca poate trece peste oricine si orice si ca nimeni si nimic nu contează in calea sa. După atâta amar de vreme in care am purtat războaie împotriva ființei ce m-a zămislit, ce si-a sacrificat tinerețea si frumusețea pentru mine, in sfârșit am inteles ca nu EA e "inamicul". Pana acum fiind eu: egoist, incapatanat, rebel si egocentrist (ca defecte); eram intrigat ca exista cineva căruia ii datorez totul, eu al' mai tare din parcare obișnuit sa fie tot timpul singur împotriva tuturor.

Ehe...timpul, in fata căruia toți suntem niște copii, din când in când ne mai ia si ne aplica o "bătaie la funduleț ca sa urce mintea la cap" (așa cum spunea bunicul), cu toate ca uneori îl apuca excesul de zel si ne mai altoiește si "dimineața", așa preventiv...


Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Vreau sa-ti dau ce n-ai primit,
Vreau sa primesc ce nu s-a împlinit.
Vreau sa-mplinesc ce s-a rostit
Spun totuși ce s-a povestit.


Nu vreau sa pierd ce am avut,
Nu vreau sa am ce am făcut.
Nu vreau sa fac ce a trecut,
Fac totuși ce poate-a durut.

P.S.: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Un vis al tinereții
Se-mpleticeste-n zbor.
O unda a tristeții
Aluneca domol.

Un gand al tinereții
Ce zburda nemilos
O amintire-a vieții
Un falnic chiparos.

Un fapt al batranetii
Adie din si in trecut
O chemare-a dimineții
Ce-n noapte a tăcut.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Am mai scris despre acest subiect, sau cel puțin am început sa scriu...mai tot ce fac eu poate fi caracterizat doar ca un început (impulsul din spatele acțiunii)...
E vorba de clipa, timp, "efemeride" sa le zic așa si in cealaltă parte a balanței e vorba despre ce ramane statornic, ce nu uitam...


Cu mult timp in urma, cu un pas înaintea lumii ce a început sa-l citească am citit si eu Alchimistul de Paulo Coelho. E o carte ce mi-a plăcut si pot zic impresionat, de fapt mai toate cartile lui au lăsat o amprenta asupra mea, citite intro oarecare ordine te poarta printre anumite etape... Ok, sa revin, in acea carte era vorba, printre altele, de "povestea personala". De când am citit povestioara alchimistului si pana acum am tot încercat sa-mi descopăr sau sa-mi aflu povestea (si au trecut aproape 10 ani de atunci sau poate chiar 10?), pentru ca astăzi fara prea mult efort sa aud un zgomot ca acela provocat de o moneda ce cade intrun vas de metal.


Ce ti-e si cu povestea asta personala...exista, părerea mea, doua variante de a ti-o afla: odată după ce "ti-ai luat la revedere de la barcagiu" si altfel, printro sclipire de moment si o determinare de-o viața. Exista totuși si cazul celor mai puțin "fericiți" ce nu si-o știu niciodată si hoinăresc ca simpli vagabonzi pe străzile vieții.


E ciudat cum dintre atatea intamplari, povesti, conjuncturi, istorii si istorisiri efemere unele raman nemuritoare in mintea si inima noastră, doar ca raman imortalizate. Ce e viața: sa fie o insiruire de acțiuni, sa fie ceva ce începe ca sa se sfarseasca, sa fie ceva ce curge pentru ca la un moment dat sa se fi scurs tot? Nu știu cum funcționează memoria, fie ea individuala sau colectiva, însa unele lucruri raman împietrite in ea, timpul nu le deteriorează. Oare de ce amintirile nu prind viața (trimitere cu câteva rânduri mai sus)? Sau poate ca viața, pentru fiecare dintre noi, e acel ceva ce nu a apucat sa se sfarseasca, inchieie, ce nu a zis ultimul cuvânt: e zâmbetul ce ne creează amintirile si visele...?


Sunt multe lucruri despre care as putea sa scriu, sunt multe lucruri ce as vrea sa le scriu, sunt multe lucruri ce merita citite; din păcate sunt așa de puține momente când se poate pune ceva pe "foaie". Poate la un moment dat o sa aștern totul, așa cum natura din când in când acoperă totul cu neaua ca noi sa putem citii povestea ei, in albul imaculat...


Vremea vremuiește,
Timpul dăinuiește
Clipa se stinge
Dragostea se-atinge.

Vremea vremuiește
Viața se traiste
Clipa-i trecătoare
Amoru-i ca o floare.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Cea care nu vede, cea care nu aude si cea care nu vorbeste

Bănuiesc ca mulți dintre noi au auzit, au văzut sau cunosc aceea figurina chinezeasca ce reprezintă trei maimuțe...una cu mâinile la ochi, una cu mâinile la gura si una cu mâinile la urechi. Semnificatia acestei figurine poate fi, zic eu, interpretat in diverse feluri.

In arta Feng-Shui se zice ca-ti aduce noroc si afaceri sau spor si realizări pe plan profesional. E intru totul adevarat. Sa disecam misterul, cui nu-i convine un coleg, un angajat, un subaltern sau un asociat ce e complect dezinteresat de ce se întâmpla in jurul sau se intrebuinteaza decât de treaba sa? La acest aspect, al omului dezirabil mai adaug ceva, o găselnița relativ noua pentru mine, ceva descoperit pe propria-mi piele. Omul ce da/oferă totul, fara sa ceara/aștepte nimic.

Ei ce ziceți, v-ați dori un astfel de om langa voi: unul ce nu "vede", unul ce nu "aude", unul ce nu "vorbește", unul ce dăruiește tot ce are fara ca sa aștepte nimic in schimb? Sa fie asta omul dezirabil al zilelor noastre?

Mugurii-nfloresc când vorbești,
Soarele răsare când zâmbești,
Natura-nvie-n jurul tău.
Ești apogeul sufletului meu!

As vrea sa pot sa-ti fac,
O mantie din cerul înstelat.
In luminoșii sori sa te îmbrac,
As fi făcut orice, dar tu m-ai inselat.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

La un moment dat cineva îmi spunea: "relaxează-te, nu mai privii totul ca pe o lupta, nu tot ce e in jurul tău iți e un adversar..." ei bine, cred cu tărie ce se insela. Absolut totul e o lupta si ar fi bine ca la final sa poți sta in picioare. Oricum as privii lucrurile m-am saturat sa fiu un ipocrit si sa susțin ca nu îmi doresc si ca nu caut sa casting mereu, sa fiu cel mai bun. In absolut orice situație, in absolut orice acțiune sau interacțiune ne dorim sa fim "cei mai tari" sa dominam si sa ne impunem, sau sa dam tonul. Tehnici, secrete in aceasta direcție sunt o multitudine, însa, după părerea mea, cheia e, echilibrul si capacitatea de improvizație si de a surprinde. De multe ori suntem surprinși de ce ni se întâmpla, ca e bine ca e rău, si pot sa jur ca in ambele cazuri nu ne convine. De cele mai multe ori punem pe seama destinului, ce e un concept așa de vag si puțin probabil...adevarul e ca suntem surprinși atunci când am încetat sa mai luptam sau când stilul nostru nu evoluează, nu se adaptează, "stilul asta vechi de a lupta nu e valabil, aici trebuie sa improvizezi..." Ehei, ca sa reușești sa câștigi, pe langa cele amintite mai sus trebuie sa descoperi si punctul de sprijin al adversarului si sa-l destabilizezi, odată cu demolarea temeliei nicio casa nu mai poate sta in picioare. Un alt aspect important este sa nu renunți niciodată si tot timpul sa te străduiești dincolo de limite, sa nu se vadă niciun moment ca ești sleit de puteri si in punctul de a ceda, asta va destabiliza adversarul mai mult decât o lovitura pusa in punctul perfect si ca in orice lupta trebuie sa controlezi situația. Unii spun; renunța la o runda ca sa poți câștiga meciul, eu spun, daca ai încredere in forțele tale meciul poate fi câștigat intr-o singura runda; "si mâine e o zi" nu iți aduce niciun folos, pana si non-combatul are consecințe (poate chiar mai grave, in unele situații, decât lupta dusa pana la extrem).


Vreau sa dau si un exemplu concret din viața mea: acum cate va zile am fost la munte la schi (cel puțin așa am pornit), odată ajuns acolo m-a lovit frica de eșec si neîncrederea in forțele proprii, am început sa caut tot felul de motive ca sa nu schiez paradoxal, doar pentru asta eram acolo. Ba zăpada nu are buna sau destula, ba schiurile erau "nepotrivite" ba ca se lasă ceata...etc. Adevarul era ca nu mai schiasem de patru ani si pe de o parte scuzele mele erau indreptatite. Am stat așa si m-am codit câteva ceasuri (noroc ca ajunsesem devreme) iar la un moment dat mi-am zis: la naiba, ce am de pierdut? Mi-am pus clăparii, am luat schiurile in spinare si m-am îndreptat plin de tupeu spre teleschi. Recunosc nu prea m-am mai interes cu teleschiul, am căzut primele doua dați, au ras cativa din jurul meu (care probabil răsuflau ușurați ca nu li s-a întâmplat lor)a început sa mă bata gândul sa renunț, de unde si vorba: "daca un lucru ti se întâmpla o singura data, șansele sa se întâmple si a 2-a oara sunt aproape nule, însa daca ti se întâmpla de 2 ori șansele sa se întâmple si a 3-a oara sunt de peste 90%". Însa am zis NU, nu mă las. Daca as fi făcut-o nu m-as fi iertat, eram un învins si chiar mai grav decât atât as fi acceptat-o chiar eu, fara pic de lupta. Așa ca m-am ridicat, spunându-mi in gand: odată ajuns la podea singura alternativa e sa te ridici si sa mergi mai departe, m-am pus din nou la coada la teleschi si am reușit sa ajung in vârf fara niciun eveniment neplăcut, mi-am dat drumul in jos spre baza si nu m-am oprit din schiat pana la lăsarea serii. Am fost foarte mulțumit de mine chit ca eram terminat de oboseala si toți mușchii îmi erau solicitați la maxim, însa fericirea ca am reușit sa fac un lucru ce-mi place nu are preț. De unde si vorba: daca nu încerci, nu câștigi.

"Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn't do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore." Dream.

Mark Twain


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Nu știu ce sa zic dar sunt fericit, am mai reușit ceva...
Darul asta al scrisului si inspirația odată castitate nu se mai pierd, e ca si mersul pe bicicleta....

Trezit dintro beție,
De firi neîntrerupte,
De veacuri ne-simțite,
De vremuri odihnite.
Sculat dintro beție,
Purtat de o dorința,
De este cu putința,
Pe brațe de miresme,
purtat sa fie
Plecat dintro beție,
Pe valuri de lumina,
In cupe ce închina,
O dulce profeție.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Mă uit pe fereastra.
Ninge cu petale de iubire.
Mă aplec pe geam, mă uit in zare,
Vii tu iubita mea!


Oare exista o nota, o unda, o frecventa a inimii, oare exista un concert al sufletelor? Oare daca el va tine acel concert, ea îl va găsii? luna, cerul, stelele, vântul, marea, norii si apele vor duce sunetul la urechile ei? Oare timpul se va opri, lume va sta pe loc ca ei sa se găsească?
Oare fiecare inima are un sunet, un tablou, un parfum al ei si oare pentru fiecare dintre acestea exista cineva care sa le inteleaga?
Sunt inimi ce au rezonat pentru o întreaga lume, ce au trecut dincolo de timp. Totusi a fost cine sa le audă?

http://www.youtube.com/watch?v=JCz4TB7mues&feature=related

Pentru doritori 4 minute de muzica de calitate .

Acum revenind la ce am început sa scriu, majoritatea vor fi tentați sa zică: DA, exista acea persoana pe care o cauți si ce te căuta. De așa de multe ori am auzit vorba asta, ca sincer a început sa-si piardă din valoare. Nu știu ce se întâmpla pe mapamond sau in lume, eu știu doar ce e in sufletul meu. Nu știu daca ce am întrebat mai sus exista, nu știu daca si inima mea poate stârnii o anume rezonanta, însa ce știu e ca mi-as dorii. Ce nu știu e cum sa fac si daca atunci când inima mea va suna pe o anume tonalitate trezind inima altcuiva, la rândul ei acea inima va fi capabila sa răspundă in același portativ cu aceeași nota, in același tablou cu aceleași nuanțe sau sa stârnească parfumul ce-l caut de când mă știu.

Dar sa nu dramatizam sau sa vorbim numai despre mine, însa am pertinenta sa cred ca aceste gânduri le poate avea oricine. Sper totuși sa nu caut ideea ci pana la urma sa fie ceva real, caci tare îmi e frica ca, îmi place ideea de a fi in postura respectiva dar nu am cutezanța de a mă lasă purtat pe acele valuri.

Ești ca o muza,
Ce apare-n noapte,
Ești ca o zâna,
Ce-ti vorbește-n șoapte.

Ps: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare si mai adaug: simt, scriu si mă exprim

Singur atat de singur

Singur bântui străzile pustii,
Singur printre cei vii.
Te caut printre ei dar nu te zăresc,
Vreau sa te vad, sa-ti zâmbesc.



Good cat & Bad dog...in postul asta as vrea sa scrie toți ce-mi citesc blogul. Sa faceți voi postul, ce vreți aia o sa ramana scris. Pana duminica sper ca va e destul timpul sa scrieți comentarii sau mesaje (am uitat sa specific, mesaje pe blacktullipe@gmail.com).


Uite ca a apărut si primul comentariu, unul la care de altfel mă așteptam sa fie printre primele. Daquinus iți mulțumesc pentru suport. Așa, daca bine am inteles ideea ce o expune el e: cu si prin iubire trecem abisul ce ne desparte de ceva mai bun; o iubire care deși utopica (de vis) este realizabila, însa nu in interiorul realității cotidiene

Iubire


Un sentiment ce mă-mbie ades,
Sa ies, sa fiu viu si sa-nfloresc.
Mă-mbie sa-mi lepăd armura-mi de spini,
Îmi cere sa ador toți acei străini.


Acel ceva ce te cheamă afara,
Te-mbie sa ieși din singurătatea-ti pura.,
Sa-ti parasesti a ta ura sfânta,
Pentru a-ncerca acea plăcere strâmta.


PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Cu destul de mult timp in urma, pe vremea când inca eram la liceu, in timpul unei ore de religie (caci noi inca făceam) profesorul ne-a făcut o schema despre divinitate si locul in care ne aflam fata de ea. Discuția era mai ampla, vorbeam si de ceruri si cate sunt ele (stagii de apropiere) si despre multe simboluri etc. In fine, schema aceea mi-a rămas întipărita in minte si de fiecare data când am ocazia o aduc in discuție: e vorba despre un punct si un cerc. Punctul reprezintă divinitatea iar cercul raza pe care suntem noi. Ideea e ca ajungem un tot cu divinitatea in momentul când atingem punctul unde am căzut si sau de unde ne-am început rătăcirea. Problema e ca majoritatea dintre noi trecem cu atâta nonșalanta pe langa acel "loc" si viața ni se pare atât de nedreapta...

Când cheia va intra in lăcașul potrivit ușa se va deschide...

E rece, totul e pustiu,
E o bezna infinita si densa
Vântul a încetat sa mai bata
Si e o liniște inmormantala.

Luna, calauza misterului
Si a forțelor malefice
Te face sa tremuri, sa plângi,
Sa cazi in farmecul ei.

Un lup singuratic, urla-n pustiu.
Glasu-io chemare a morții
O bufnita cânta te baga-n sperieți
Si-ti vine sa urli, sa fugi.

Noaptea si-a așternut mantia-i neagra,
Peste mintea si sufletul meu.
Atunci neliniștea si misterul se-ncheagă
Si iese tot ce-i mai groaznic si rău.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare

Mi-a salvat viata, e cel mai bun prieten al meu.

Trebuie sa vin cu anume adăugiri la o postare anterioara. Vorbeam de a interveni sau nu in destinul cuiva, salvandu-i viața, daca suntem puși in situația respectiva.

Da o facem, ii salvam dar doar pe cei ce ne sunt dragi, cei ce sunt importanți pentru noi, chiar daca pentru asta ar trebi sa plătim prețul suprem: propria noastră viața. Caci ce poate fi mai frumos, mai maret, decât sa salvezi o viața? Sa faci jertfa suprema...nu știu de ce dar tot îmi vine in minte similitudinea dintre ideea ce am încercat sa o expun si sacrificiul/jertfa cuiva, pentru noi toți. Cineva a "murit" ca noi sa putem trăii. Ceva moare, ca noi sa ne putem naște...

eseu sentimental

am încercat sa te fac fericita,
dar nici D-zeu nu ar putea sa o Faca.
am fost sincer, ai zis ca te mint,
am vrut sa-ti dau totul, am vrut sa te simt.

nu m-ai lăsat sa-ti arat ca te iubesc,
nu m-ai lăsat sa mă îndrăgostesc.
m-ai reproșat ca-s rău, ca-s drăcesc
si eu vroiam, decât, sa pot sa-ti zâmbesc.

PS: nu uita cheia reușitei: dorința, credința si răbdare